ICCJ. Decizia nr. 8440/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8440/2011
Dosar nr.1297/3/2010
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti la 1 noiembrie 2007, reclamanta P.E.C. a chemat în judecată pe pârâta C.V., solicitând obligarea acesteia de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, Str. I., sector 1, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1997, încheiat cu SC A. SA, încheiat pe numele mamei sale, G.F..
În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., reclamanta a arătat că este unica moştenitoare a defunctului M.V., iar imobilul situat în Str. I., sector 2, (fostă G.L.), ce a aparţinut bunicului său, I.R., şi a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, la poziţia 3810. S-a mai susţinut că tatăl reclamantei a promovat o acţiune în revendicare în anul 1990 şi a depus şi o cerere de retrocedare la Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, ce a rămas nesoluţionată, imobilul fiind vândut foştilor chiriaşi.
Prin cerere reconvenţională, pârâta a solicitat să se constate dreptul său de proprietate, ca o consecinţă a valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu bună-credinţă, reclamanta pârâtă având dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin Sentinţa civilă nr. 6250 din 26 iunie 2008, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea principală şi a obligat-o pe pârâta-reclamantă să lase reclamantei-pârâte în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, Str. I., sector 2, compus din trei camere, bucătărie, balcon, în exclusivitate şi cămară, vestibul, culoar, boxă şi WC în comun, cota indiviză de 11,48% din părţile comune ale întregului imobil, precum şi 30,19 m.p. teren situat sub construcţie. S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională şi a fost obligată pârâta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 1409 A din 7 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a anulat sentinţa menţionată şi a constatat competenţa Tribunalului Bucureşti de a judeca litigiul în primă instanţă.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 14 ianuarie 2010, sub nr. 1297/3/2010.
Prin Sentinţa civilă nr. 431 din 29 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii, a respins cererea principală formulată de reclamanta P.E.C. ca inadmisibilă şi a disjuns soluţionarea cererii reconvenţionale, formând un nou dosar cu termen de judecată la data de 14 iunie 2010.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a promovat acţiunea sa în revendicare la data de 1 noiembrie 2007, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi că aceasta nu a formulat notificare în baza legii speciale pentru a putea beneficia de măsurile reparatorii, reglementate de actul normativ menţionat.
Întrucât, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie şi întrucât Legea nr. 10/2001 reprezintă o astfel de lege, tribunalul a apreciat că acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a acestei legi sunt inadmisibile, singura cale pe care foştii proprietari puteau să o urmeze fiind aceea a procedurii speciale administrative.
Prima instanţă a considerat că nu i se refuză, astfel, reclamantei dreptul la o instanţă, întrucât ea are asigurat acest drept în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sau, pentru ipoteza în care unitatea deţinătoare nu soluţionează în termen notificarea formulată în condiţiile art. 22 ori refuză soluţionarea acesteia, dreptul de acces la instanţă a fost stabilit prin Decizia nr. XX a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţat în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
S-a concluzionat că aplicarea dispoziţiilor speciale nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Găsind întemeiată excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâtă, prima instanţă a considerat că este de prisos să analizeze şi excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a disjuns soluţionarea cererii reconvenţionale, constatând că doar cererea principală este în stare de judecată.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru încălcarea prevederilor şi principiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene, întrucât nu s-a avut în vedere că imobilul revendicat nu se mai află în proprietatea statului, fiind înstrăinat, astfel că nu poate fi reţinută niciuna dintre situaţiile prevăzute de legea specială.
De asemenea, s-a susţinut că nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 213/1998 nu înlătură posibilitatea reclamantei de a-şi apăra dreptul de proprietate în temeiul unei acţiuni în revendicare de drept comun, întemeiată pe prevederile art. 480 - 481 C. civ.
S-a învederat, totodată, că şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a recunoscut admisibilitatea acţiunii în revendicare, în cazul în care există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, urmând să se analizeze cauza pe fond, în lumina dreptului comun, a Legii nr. 10/2001 şi a normelor europene, respectiv art. 1 din Primul Protocol, pentru a se stabili în ce măsură privarea reclamantei de proprietate, prin înstrăinarea bunului său către chiriaş corespunde cerinţelor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, dacă această ingerinţă a statului prevăzută de legea internă este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 60 A din 25 ianuarie 2011, a admis apelul reclamantei şi a desfiinţat sentinţa apelată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că, în analiza admisibilităţii acţiunii în revendicare promovată de reclamantă, prima instanţă a pornit de la o premisă greşită, respectiv aceea că partea nu ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în care se află situat şi apartamentul revendicat, deşi cu înscrisurile depuse la dosar s-a dovedit că aceasta, împreună cu autoarea sa, I.E.N., au solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti, cu notificarea din 21 martie 2001, restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, Str. I. (fostă L.), sector 2.
De asemenea, s-a reţinut că, deşi prin considerentele hotărârii a făcut numeroase trimiteri la conţinutul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prima instanţă a nesocotit din cuprinsul acesteia chiar acele dezlegări ale instanţei supreme, obligatorii pentru toate instanţele în virtutea dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., prin care se arată că acţiuni similare celei de faţă nu numai că nu pot fi excluse de plano, ca urmare a existenţei Legii nr. 10/2001, dar că ele trebuie judecate pe fond, însă nu exclusiv aplicând procedeul comparării titlurilor concurente şi făcând abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
S-a considerat că, pentru a putea cerceta pretenţiile afirmate de reclamantă în concursul cu chiriaşul cumpărător, acesteia (reclamantei) trebuie să i se asigure accesul la o instanţă, acces ce i-a fost îngrădit prin soluţia primei instanţe.
S-a apreciat că argumentele din hotărârea primei instanţe ignoră cu desăvârşire cererea de chemare în judecată cu soluţionarea căreia a fost învestită, temeiurile juridice ale acesteia ca şi cauza cererii ce a condus la formularea ce a condus la formularea unei astfel de acţiuni.
Apreciind că, în cauză, părţile nu au beneficiat de o judecată pe fond a pretenţiilor şi drepturilor pe care şi le opun, curtea de apel a considerat că se impune admiterea apelului şi, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., desfiinţarea sentinţei apelate cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor de modificare a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cuprinse în normele art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010, în sensul de a anula hotărârea primei instanţe şi a reţine cauza în vederea evocării fondului, astfel cum a solicitat apelanta în concluziile orale, prin apărătorul său, întrucât, în conformitate cu prevederile art. XXII din actul normativ menţionat, dispoziţiile de modificare a art. 297 alin. (1) C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi cererilor începute ori formulate după intrarea în vigoare a acestei legi. Or, procesul de faţă a fost început la data de 1 noiembrie 2007.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.V., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a susţinut că instanţa de apel a nesocotit principiul aplicării imediate a Legii nr. 10/2001, care interesează ordinea publică, art. 15 alin. (2) din Constituţie şi a art. 1 C. civ.
S-a învederat că acţiunea în revendicare se exercită în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, conform art. 1, 21 alin. (1) şi (5), 47 alin. (2) şi 48, restituirea în natură fiind condiţionată de parcurgerea procedurii administrative prealabile sesizării instanţei de judecată.
Recurenta a arătat că imobilul în litigiu face parte din categoria celor ce constituie obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel încât este supus reglementării speciale cuprinse în această lege, derogatorie de la dreptul comun. Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 - 481 C. civ. este inadmisibilă, instanţa de apel aplicând greşit legea şi încălcând şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 1/2009, în care se stipulează că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
S-a criticat hotărârea recurată şi pentru greşita reţinere a îngrădirii accesului la justiţie al reclamantului, în condiţiile în care nesoluţionarea notificării în termenul de 60 de zile, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu îi conferă acesteia dreptul de a se adresa instanţei cu o acţiune în revendicare, ci posibilitatea de a solicita obligarea unităţii notificate de a se pronunţa cu privire la notificare.
Intimata-reclamantă P.E.C. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând criticile invocate de pârâta-recurentă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile vizând greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 şi a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt nefondate.
La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul din Bucureşti, Str. I., sector 2 fusese vândut de Primăria Municipiului Bucureşti foştilor titulari ai contractelor de închiriere, în temeiul Legii nr. 112/1995.
În aceste condiţii, Municipiul Bucureşti nu mai avea calitatea de unitate deţinătoare conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, motiv pentru care reclamanta-intimată nu mai putea beneficia, în calitate de persoană îndreptăţită, de procedura administrativă de restituire în natură prevăzută de legea specială.
În acest context, instanţa de apel a reţinut corect că Tribunalul Bucureşti, ca primă instanţă, trebuia să analizeze pe fond prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în cadrul acţiunii în revendicare cu care a fost învestită, urmând să lămurească dacă o asemenea acţiune poate constitui un remediu efectiv de natură să acopere neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale şi să stabilească în ce măsură legea internă intră în conflict Convenţia, prin raportare la circumstanţele cauzei.
În acest sens, s-a făcut în mod legal aplicarea dezlegărilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, obligatorii conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, o astfel de cale neputând fi valorificată atunci când cererea în revendicarea unui bun preluat de stat este îndreptată împotriva uneia dintre entităţile menţionate în art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere că dobânditorii chiriaşi, care au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, cum este cazul recurentei C.V., nu sunt implicaţi în procedura Legii nr. 10/2001, înseamnă că reclamanta nu avea deschisă calea procedurii speciale pentru a-şi valorifica pretenţiile în contradictoriu cu pârâta.
Prin respingerea acţiunii în revendicare de drept comun ca inadmisibilă, părţii i-ar fi îngrădit astfel accesul la instanţă, în considerarea prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte incidenţa art. I pct. 4 din Legea nr. 1/2009, act normativ adoptat ulterior formulării acţiunii, Curtea va constata că acest text reprezintă un argument suplimentar în sprijinul admisibilităţii acţiunii reclamantei intimate, întrucât din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 7 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, analiza respectării sau nerespectării condiţiilor impuse de Legea nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare reprezintă un aspect ce ţine de cercetarea fondului cererii de chemare în judecată, cu ocazia comparării titlurilor opuse de părţi.
Instanţa de apel, având în vedere şi statuările din Hotărârea pilot în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României referitoare la incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., a dispus corect trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, obligând-o să analizeze aspectele invocate în susţinerea valabilităţii titlurilor opuse de părţi, cu respectarea dezlegărilor date prin Decizia de recurs în interesul legii menţionate.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C.V. împotriva Deciziei nr. 60/A din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta la 5270 RON cheltuieli de judecată către intimata P.E.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 8441/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8438/2011. Civil → |
|---|
