ICCJ. Decizia nr. 8445/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8445/2011
Dosar nr.51320/3/2009
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele :
Prin Decizia civilă nr. 21A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de reclamanta P.L., împotriva Sentinţei civile nr. 902 din 23 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
A admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti; a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti secţia a V-a civilă, la data de 31 decembrie 2009, reclamanta P.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman prin M.F.P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în RON la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva bunicii sale, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955 (măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 6100 din 27 iulie 1955) şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 902 din 23 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă în parte cererea şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 15.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic.
În motivarea sentinţei, s-au reţinut următoarele:
La data de 18 iunie 1951, prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, numita G.E. a fost dislocată din zona frontierei de vest şi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Urleasca Nouă, jud. Galaţi, restricţiile domiciliare fiind ridicate după 4 ani, prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, măsura luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că reclamanta P.L. este nepoata numitei G.E. şi, prin urmare, este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic luată faţă de bunica sa, astfel cum rezultă din dispoziţiile legale sus-menţionate.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral reclamat, tribunalul a avut în vedere că măsura administrativă luată faţă de bunica reclamantei a fost de natură să lezeze valori morale esenţiale ale acesteia, fiindu-i afectată situaţia socială şi familială, imaginea şi sursele de venit. Astfel, bunica reclamantei a fost pusă într-o situaţie umilitoare, fiindu-i afectată imaginea în societate, relaţiile cu prietenii, cu apropiaţii, a fost lipsită de posibilitatea de a-şi câştiga existenţa şi de a avea condiţiile necesare unui trai decent (o locuinţă corespunzătoare, hrană adecvată, servicii medicale, acces la cultură), toate aceste consecinţe ale restrângerii dreptului la libertate producându-se o perioadă destul de îndelungată (peste 4 ani).
La stabilirea cuantumului despăgubirii, tribunalul a avut în vedere şi faptul că bunica reclamantei nu a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
În analiza apelurile declarate de pârât şi M.P., instanţa a avut în vedere, cu prioritate, motivul de apel de ordine publică referitor la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010), prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare.
În motivarea hotărârii s-au redat, în esenţă, considerentele deciziei Curţii Constituţionale, subliniindu-se că în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, pe durata acestui termen dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale fiind suspendate.
La data soluţionării prezentului apel, acest termen de 45 de zile a expirat, fără a se realiza operaţiunea de punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Ca urmare a prevederii constituţionale, încetarea efectelor dispoziţiei legale declarate neconstituţionale duce la lipsirea de suport legal a cererii.
Faţă de considerarea ca fondat a acestui motiv de apel de ordine publică, s-a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte motive, legate de reducerea sau majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.L., criticând-o pentru următoarele motive:
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Deciziile Curţii Constituţionale nu se pot situa în afara principiului neretroactivităţii legii, pentru că, în caz contrar, li s-ar conferi o forţă juridică ce depăşeşte interdicţia instituită de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
De altfel, în lumina dispoziţiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivităţii, însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
În măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului, în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Premisa pe care se sprijină Decizia Curţii Constituţionale e total greşită, la fel ca şi susţinerile instanţei de apel, întrucât drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizaţii) ce ţin de legislaţia muncii, vechime în muncă etc.; mai mult, chiar Legea 221 arată că instanţa va ţine cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.
Sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
S-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea recurentului prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti, astfel cum aceasta noţiune este definită în jurisprudenţa constantă a Curţii de la Strasbourg.
În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, şi nu a se limita să-şi motiveze respingerea apelului pe deciziile Curţii Constituţionale.
Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
Prin Decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011 s-a statuat că,
Urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, faţă de aspectele invocate prin cererea de recurs:
Prin Deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în ipoteza acţiunilor nesoluţionate, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.
Promovarea acţiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 parag. 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 parag. 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză".
Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă, şi, pe de altă parte, nu este incidentă nici noţiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestaţia părţii pentru a obţine protecţia art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenţia Curţii Constituţionale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminenţa dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.
În ceea ce priveşte legitimitatea demersului organului jurisdicţional constituţional, ea decurge din atribuţiile pe care le are conform legii şi Constituţiei, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curţii Constituţionale (înlăturarea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, a unei duble reglementări în aceeaşi materie).
Aşadar, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Pe de altă parte, noţiunea de "bunuri" din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de "speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de "speranţă legitimă," iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Aplicând Decizia în interesul legii la situaţia în speţă şi cum sentinţa primei instanţe nu era definitivă la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în discuţie, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru susţinerea acţiunii.
În consecinţă, având în vedere că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.L. împotriva Deciziei nr. 21/A din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8444/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8442/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
