ICCJ. Decizia nr. 937/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 937/2011
Dosar nr. 239/91/2009
Şedinţa publică din 4 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 422 din 11 iunie 2009, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta M.A. în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Focşani, având ca obiect Legea nr. 10/2001, a atribuit reclamantei, prin compensare, în temeiul art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 terenul în suprafaţă de 400 mp situat în Focşani, cu vecinii teren Primărie, SC E., drum acces identificat în schiţa nr. 2 din raportul de expertiză C.D. şi a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind restituirea terenului pe vechiul amplasament.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Vrancea la nr. 239/91/2009 reclamanta M.A. a chemat în judecată pârâta U.A.T. Focşani solicitând obligarea pârâtei să emită dispoziţia motivată cuprinzând oferta de restituire în natură a unui teren în suprafaţă de 400 mp situat în intravilan Focşani, iar în subsidiar a solicitat atribuirea de teren în compensare pe alt amplasament.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este proprietara acestei suprafeţe de teren dobândit prin cumpărare în 1957, că în 1983 terenul a fost expropriat, că în 2001 a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001 dar că până în prezent nu s-a emis decizie de către pârâtă.
Tribunalul a mai reţinut că reclamanta a cumpărat în 1958 prin act autentic suprafaţa de 400 mp teren situat în Focşani, teren ce a fost expropriat prin Decretul nr. 488/1983. Reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 la data de 31 mai 2001, notificare care nu a fost soluţionată până în prezent, însă prin adresa nr. 65003/2008 P.M.F. a precizat că a propus acordarea unui teren în compensare în zona Castelul de apă dar reclamanta nu a formulat opţiune în acest sens.
Instanţa de fond a mai reţinut că, din expertiza C.D. a rezultat că din vechiul amplasament 60 mp este ocupat de stradă şi trotuar şi 340 mp sunt liberi de construcţii fiind folosit de pârâtă pentru desfăşurarea unor activităţi comerciale pentru producătorii particulari respectiv piaţa de pepeni din oraşul Focşani, iar după Planul cadastral terenul este inventariat ca domeniul public, parcare, prin HG nr. 908/2002, aspect faţă de care tribunalul a apreciat că acest teren nu poate fi retrocedat reclamantei.
Referitor la terenul solicitat de reclamantă a-i fi atribuit în compensare în str. Brăilei, s-a reţinut că acest teren este parţial ocupat de construcţia S.S.B. şi că pârâta, prin adresă, a precizat că terenul aparţine domeniului privat al oraşului şi este dat în folosinţă la SCM A. Focşani prin Decizia nr. 179/1970, astfel încât nu poate fi atribuit în compensare.
S-a mai reţinut că pârâta a fost de acord cu atribuirea terenului în compensare în zona Castelul de apă, teren ce a fost identificat de expert prin schiţa nr. 2 anexă raport de expertiză.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamanta M.A. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie întrucât măsura reparaţiei dispusă, prin compensare în temeiul art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, prin atribuirea terenului în suprafaţă de 400 mp situat în Focşani, str. Virtuţii (Castelul de apă) nu asigură reparaţia echitabilă a prejudiciului produs, nu reprezintă o reparaţie justă acordată foştilor proprietari, aşa cum a avut legiuitorul în vedere prin adoptarea Legii nr. 10/2001.
Că, atât timp cât terenul oferit în compensare, aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, nu poate fi afectat de construcţii civile sau industriale datorită restricţiei de distanţă faţă de reţeaua electrică de înaltă tensiune, el nu poate fi folosit decât în scopuri agricole.
Atât timp cât cap. 1 pct. 1 din Legea nr. 10/2001 consacră principiul prevalentei restituirii în natură, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia de a verifica posibilitatea restituirii în natură a bunului şi numai în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă, să acorde măsurile reparatorii prevăzute de lege.
A mai susţinut apelanta că, prin prisma materialului probator administrat în cauză, prima instanţă nu a fost în măsură să facă o determinare precisă şi fără echivoc a destinaţiei şi categoriei de folosinţă a vechiului amplasament al terenului.
În fine, că nici o dispoziţie a Legii nr. 10/2001 nu condiţionează restituirea în natură a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de neapartenenţa acestora la domeniul public al Statului sau al unităţilor administrativ teritoriale.
Singura condiţionare a restituirii în natură a bunului este ca acesta să fie liber, în sensul art. 11 din Legea nr. 10/2001, adică să nu fie ocupat de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea.
Prin Decizia civilă nr. 86/ A din 23 martie 2010, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei, reţinând că prin notificarea adresată unităţii deţinătoare, aflată la dosarul de fond, reclamanta a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 400 mp teren viran aflat în Focşani sau, în cazul în care aceasta nu mai este posibilă, echivalentul în bani al acestui teren, ulterior, prin cererea adresată instanţei de fond, precizând că, în cazul imposibilităţii restituirii în natură a imobilului pe vechiul amplasament, solicită identificarea şi atribuirea în compensare a unui alt teren din aceeaşi categorie şi cu o valoare similară.
Concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză de către expert C.D., în sensul că doar 60 mp din cei 400 mp solicitaţi sunt liberi iar restul de 340 mp este liber de construcţii şi folosit ca piaţă publică, precum şi identificarea unui alt teren spre a fi dat în compensare, respectiv cel situat în str. Brăilei (schiţa nr. 3), nu au fost contestate de către părţi, astfel încât nu se impune completarea probelor administrate la instanţa de fond.
Instanţa de apel a mai reţinut că, din chiar notificarea adresată unităţii deţinătoare şi din cererea adresată instanţei, a rezultat că reclamanta a fost de acord cu acordarea de măsuri reparatorii prin compensare cu precizarea că, în temeiul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 alin. (5) din acelaşi act normativ, autoritatea competentă să stabilească natura măsurilor compensatorii este unitatea învestită cu soluţionarea notificării, ea fiind singura care poate aprecia dacă măsura este posibilă din punctul său de vedere, iar instanţa sesizată de cel nemulţumit poate dispune doar în limitele tabelului ce conţine bunurile disponibile care se pot acorda în compensare.
Or, în speţa de faţă, reclamanta nu numai că nu a contestat imposibilitatea restituirii în natură a imobilului (pe vechiul amplasament) ci a solicitat expres acordarea de măsuri reparatorii prin compensare. Faptul că instanţa nu a îmbrăţişat punctul de vedere al expertului C.D. referitor la terenul din str. Brăilei, spre a fi dat în compensare, nu poate justifica critica nelămuririi exprese a situaţiei terenului iniţial.
Este adevărat că la judecarea cauzei în fond nu s-a depus tabelul cuprinzând bunurile ce pot fi acordate în compensare, fiecare dintre părţi vizând un alt asemenea bun, dar din interpretarea judicioasă a probelor, corect a reţinut prima instanţă că restituirea în natură nu este posibilă şi a oferit spre compensare terenul propus de către unitatea deţinătoare, instanţa neputând dispune, contrar prevederilor menţionate, de bunuri care nu sunt incluse în lista bunurilor disponibile; s-ar micşora astfel patrimoniul unităţii administrativ teritoriale împotriva voinţei titularului dreptului şi în absenţa oricărei justificări legale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, formulând următoarele critici:
I. Instanţa de apel nu a răspuns criticii formulate cu prilejul dezbaterii cauzei în această cale de atac, la critica privind diferenţa de valoare dintre terenul aflat pe vechiul amplasament şi cel acordat în compensare.
În acest sens, arată că despăgubirile acordate prin echivalent de instanţa de judecată nu sunt în măsură să asigure o reparaţie echitabilă pentru pierderea proprietăţii, întrucât potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză valoarea terenului acordat în compensare este de circa 4 ori mai mică decât cea a terenului a cărui restituire s-a solicitat.
În raport de această situaţie, instanţa ar fi trebuit fie să procedeze la identificarea unui alt teren de o valoare apropiată şi din aceeaşi categorie de folosinţă, fie să ofere o suprafaţă cu o întindere mai mare decât cea a terenului expropriat.
Mai mult, terenul situat în punctul Castelul de Apă (terenul oferit în compensare) nu se poate afecta unor construcţii civile sau industriale, întrucât în zonă operează o restricţie de distanţă faţă de reţeaua electrică de înaltă tensiune, care împiedică edificarea oricărei construcţii, făcând practic terenul inutilizabil altfel decât în scopuri agricole;
II. Instanţa de apel nu a determinat cu exactitate destinaţia şi categoria de folosinţă a vechiului amplasament, care poate fi restituit în natură.
În acest sens, arată că, deşi potrivit punctului de vedere al P.M.F. terenul în cauză este impropriu reconstituirii sale în natură întrucât este ocupat de parcarea construită în partea de nord a Pieţii Focşani, trotuar şi utilităţi, obiectiv inventariat în domeniul public al municipiului Focşani, în realitate în această locaţie nu există nici o parcare, fiind teren închiriat în mod abuziv de către primărie pentru derularea unor activităţi comerciale ad-hoc, fiind amplasate fără forme legale mai multe tonete destinate comerţului stradal.
Potrivit raportului de expertiză topografică, din suprafaţa totală de 400 mp, doar 60 mp, în speţă, nu poate fi restituit în natură, restul terenului fiind liber de construcţii şi apt de retrocedare.
Referitor la aşa-zisa suprapunere între terenul solicitat, în speţă, poligonul şi terenul prevăzut ca parcare în Anexa 2 la HG nr. 908/2002 privind inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al municipiului Focşani, această suprapunere nu apare decât în planul cadastral digital, lucrare cu caracter pur tehnic, neverificată şi nerecepţionată de către beneficiar, astfel încât nu poate fi luată în considerare, singura lucrare cu caracter oficial fiind planul cadastral actual al municipiului.
Conform acestui înscris, amplasamentul imobilului în cauză se situează între terenurile indicate în anexă „în faţa pieţii de pepeni" şi „în spatele pieţii de pepeni", astfel încât nu există nici o suprapunere între terenul solicitat şi cel aparţinând domeniului public al oraşului, suprafaţa expropriată fiind aptă a fi restituită în natură.
Decursul urmează a fii admis, în considerarea argumentelor ce succed:
Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001 se instituie principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor.
Pe cale de excepţie, dacă această măsură nu este posibilă ori este expres înlăturată de la aplicare, se va proceda la acordarea celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de lege, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau propunerea de acordare de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atunci când măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
În drept, măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) şi (3) din lege, permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deţine, aflate în circuitul civil, şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită.
În cazul instituţiilor publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţii administrativ - teritoriale, dacă se apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă conform legii, bunurile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta şi trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unităţii administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptăţite la restituire.
Decizia sau dispoziţia motivată de restituire prin compensare cu alt imobil în echivalent, în măsura în care oferta este acceptată, face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, în sensul art. 25 alin. (4) din lege.
Aşa fiind, în măsura în care dispun cu privire la compensarea cu alt imobil, instanţele au obligaţia de a-l identifica şi de a verifica care este regimul său juridic actual şi, respectiv, de a statua dacă acesta corespunde din punct de vedere valoric cu cel care nu poate fi restituit.
În cazul în care imobilul care se pretinde a fi atribuit în compensare aparţine domeniului public, instanţele au obligaţia de a verifica dacă a fost trecut în proprietatea privată a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale care îl deţine, în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998.
Totodată, instanţele au a verifica dacă imobilul atribuit în compensare este înscris în tabelul întocmit de entitatea deţinătoare în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sau, după caz, dacă refuzul de înscriere în acest tabel se dovedeşte a fi unul abuziv.
Prin notificarea din 31 mai 2001, reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a suprafeţei de teren de 400 mp, teren preluat de la aceasta în baza Decretului de expropriere din 30 decembrie 1983, iar în caz de imposibilitate de restituire în natură, acordarea echivalentului bănesc al acestuia.
Dat fiind temeiul preluării, anume exproprierea, pricina trebuia evaluată în baza dispoziţiilor art. II din lege, astfel încât, instanţa de apel, pentru o legală dezlegare a cauzei era ţinută să verifice ipotezele acestui text, pentru care dispoziţiile art. 10 alin. (3)-(6) reprezintă norme de trimitere.
Astfel, potrivit art. II alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „imobilele expropriate şi ale căror construcţii edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptăţite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispoziţiilor legale", alin. (2) stabileşte ca „în cazul în care construcţiile expropriate au fost demolate parţial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură cu construcţiile rămase, iar pentru construcţiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent", iar alin. (3) prevede că imobilele expropriate (construcţii nedemolate şi teren) care sunt libere (deci nu au primit afectaţiunea pentru care s-a dispus exproprierea sau care nu au fost înstrăinate legal) se vor restitui integral persoanei îndreptăţite.
În funcţie de dispoziţiile legale anterior citate, instanţa de apel trebuia să stabilească situaţia juridică şi de fapt a terenului la momentul intrării în vigoare a legii, dacă s-a realizat sau nu scopul exproprierii şi să stabilească cu certitudine dacă pe terenul în litigiu există amenajări sau lucrări de utilitate publică.
Sintagma de amenajări de utilitate publică este definită în dispoziţiile art. 10.3 din HG nr. 250/2007 reprezentând acele amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume, căi de comunicaţie (străzi, alei trotuare), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi în jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Acelaşi text stabileşte că individualizarea acestor suprafeţe, în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificărilor, este atributul entităţii investite cu soluţionarea notificării, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servitutile legale, cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism; de asemenea, tot în sarcina unităţii deţinătoare revine obligaţia de a verifica destinaţia terenului şi a suprafeţei acestuia pentru a nu se afecta căile de acces, ori existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane.
În măsura în care entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu a realizat aceste verificări, îi revenea instanţei de judecată obligaţia de a le efectua, într-o corectă aplicare a legii.
Din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză (dosar fond) a rezultat că din vechiul amplasament de 400 mp, o suprafaţă de 60 mp este ocupată de stradă şi trotuar, iar „340 mp sunt liberi de construcţii şi folosiţi de Primăria Focşani pentru desfăşurare de activităţi comerciale pentru producătorii particulari" şi „se pot retroceda fizic", iar terenurile acordate în compensare „..în raport de categoria şi valoarea vechiului amplasament ..au valori mult negative, total disproporţionate", unul dintre acestea, respectiv, cel situat în zona Castelul de Apă neputând fi folosit pentru construcţii întrucât există restricţie de distanţă faţă de reţeaua de înaltă tensiune.
Completarea la raportul de expertiză (dosar fond) dispusă de instanţă pentru a se preciza dacă suprafaţa de 340 mp reprezintă parcare inventariată în domeniul public al municipiului Focşani în anexa 2 la HG nr. 908/2002 a stabilit că, prin raportare la planul cadastral digital al municipiului Focşani, suprafaţa de 340 mp se suprapune cu terenul figurând „parcare" în anexa nr. 2 la HG nr. 908/2002, iar prin raportare la descrierea prevăzută în anexa arătată, terenul de 340 mp nu se suprapune cu suprafaţa figurând parcare, reprezentând piaţă de pepeni.
De asemenea, adresa din 3 iunie 2009 a P.M.F. stabileşte că terenul de 400 mp, deci, inclusiv cei 340 mp, aparţine domeniului privat al P.M.F., fiind încredinţat în folosinţă SCM A. ca efect al deciziei nr. 179 din 17 iunie 1970 ce reglementează transmiterea bunurilor proprietate de stat către unităţile cooperatiste.
Astfel, cu toate că probatoriile administrate în cauză sunt contradictorii şi nu reuşesc să stabilească cu certitudine regimul juridic al terenului în discuţie, instanţa de fond a concluzionat, în mod greşit, că bunul respectiv aparţine domeniului public parcare prin HG nr. 908/2002.
Mai mult, deşi notificarea reclamantei nu a fost soluţionată nici până în prezent, din adresa din 21 noiembrie 2008 a P.M.F., a rezultat că pentru terenul aferent imobilului ce a fost situat pe str. Mare a Unirii în suprafaţă de 400 mp s-a propus acordarea unei suprafeţe de teren situată în zona Castelul de Apă, propunere faţă de care persoana îndreptăţită nu a formulat nici o opţiune în sensul arătat, nefiind astfel respectate nici dispoziţiile legale potrivit cărora oferta în compensare este condiţionată de acordul persoanei îndreptăţite, aspect pe care instanţele nu l-au avut în vedere atunci când s-au pronunţat.
Diferenţa de valoare dintre terenul situat pe vechiul amplasament şi terenurile acordate în compensare (în cazul în care se va constata imposibilitatea restituirii terenului de pe vechiul amplasament) stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză şi cu privire la care instanţele nici măcar nu s-au pronunţat,va fi avută în vedere în rejudecare, în respectarea dispoziţiilor incidente în materie şi, eventual, va fi urmată de identificarea unui alt teren, de o valoare apropriată şi din aceeaşi categorie de folosinţă.
Pentru a valida imposibilitatea de restituire în natură este necesar ca instanţa de judecată să lămurească dacă potrivit legii operează indisponibilizarea terenului în discuţie (340 mp) faţă de cele constatate în expertiză, respectiv, dacă acesta reprezintă parcare sau piaţă de pepeni, singura indisponibilitate valabilă la acest moment fiind porţiunea de teren de 60 mp din totalul de 400 mp afectată căii de comunicaţie.
Pe de altă parte, dacă terenul în litigiu reprezintă în prezent parcare, este necesar a se stabili dacă aceasta exista la data intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie.
Chiar şi apartenenţa la domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale a terenului în litigiu nu constituie un impediment la restituirea în natură, astfel cum reiese din economia întregii legi de reparaţie; concluzia se impune cu atât mai mult cu cât solicitarea de restituire vizează un teren pe vechiul amplasament, de vreme ce legea permite chiar acordarea unor terenuri în compensare dintre cele care au regim de proprietate publică, cu respectarea unei anumite proceduri descrise de art. 1 pct. 7 din HG nr. 250/2007.
Spre o atare finalitate, urmează ca instanţa de rejudecare să reanalizeze pricina din perspectiva dispoziţiilor art. II din Legea nr. 10/2001 incidente în cauză, să administreze toate probatoriile necesare stabilirii depline a situaţiei de fapt conform considerentelor anterior expuse, să dispună completarea sau refacerea expertizei, efectuată în cauză privind regimul juridic al suprafeţei de 340 mp din totalul de 400 mp reprezentând vechiul amplasament, să solicite înscrisurile necesare de la pârâtă, inclusiv tabelul cu bunurile ce pot fi acordate în compensare, să facă aplicarea dispoziţiilor legale privind echivalenţa valorică a bunurilor în cazul va aprecia că în cauză se impune măsura compensării şi să dispună administrarea oricăror alte probe pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei, în vederea lămuririi tuturor circumstanţelor ei şi pentru o corectă aplicare a legii.
Faţă de cele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte admite recursul însă, dat fiind incompleta lămurire a situaţiei de fapt, casează Decizia atacată cu trimiterea apelului spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei civile nr. 86/ A din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 936/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 935/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
