ICCJ. Decizia nr. 939/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 939/2011
Dosar nr.5845/95/2009
Şedinţa publică din 4 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia civilă sub nr. 5845/95/2009, reclamantul G.I.C. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, în contradictoriu cu P.C.C., anularea Dispoziţiei nr. 174 din 4 iunie 2009 şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul „moară" situat în comuna Cruşeţ, compus din clădire şi utilajele aferente.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că imobilul împreună cu utilajele aferente au fost preluate abuziv în anul 1948, iar după anul 1990 moara a intrat în patrimoniul SC I. SA, care, ulterior, a început vânzarea acestor active.
A mai arătat că, în anul 1991, anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, a cumpărat acest imobil de la societatea deţinătoare, încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare transcris la 30 mai 1991, iar ulterior a formulat notificare către P.c.C., prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii.
Totodată, a mai susţinut că cererea sa adresată P.c.C. la data de 19 septembrie 2005 a fost soluţionată la data de 6 iunie 2009, prin emiterea Dispoziţiei nr. 174 din 4 iunie 2009 prin care i s-a respins cererea de acordarea a despăgubirilor pentru imobilul „moară" situat în comuna Cruşeţ, judeţul Gorj, considerând că îndeplineşte condiţiile cerute de Legea nr. 10/2001 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 337 din 23 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia civilă în dosarul nr. 5845/95/2009, s-a respins acţiunea reclamantului, reţinându-se că dispoziţia emisă de P.C.C. este legală şi temeinică, în condiţiile în care reclamantul nu a formulat în termenul legal notificare în baza Legii nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 neavând prevederi referitoare la existenţa unor noi termene pentru depunerea notificărilor, altele decât cele prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizi a declarat apel reclamantul G.I.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de apel s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că reclamantul nu este îndreptăţit să obţină măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat abuziv, în condiţiile în care acesta nu a înţeles să-şi fundamenteze contestaţia pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pentru a-i fi aplicabile dispoziţiile ce reglementează procedura şi termenul de depunere a notificărilor, ci a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care nu instituie un nou termen de depunere a notificărilor sau a cererilor de despăgubiri.
S-a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv şi numai cu titlu de excepţie măsurile reparatorii prin echivalent, în timp ce Legea nr. 247/2005 prevede expres în Titlul VII regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, arătând că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamantul nu putea şti că în anul 2005 se va adopta o lege specială care să reglementeze în principal măsurile de reparaţie — despăgubiri, pentru a considera necesară şi a formula o notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
S-a arătat că prin adoptarea Legii nr. 247/2005 s-a instituit un nou termen pentru depunerea cererilor ce intră sub incidenţa acestei legi, nefiind condiţionată acordarea despăgubirilor de depunerea vreunei notificări, astfel cum s-a prevăzut în Legea nr. 10/2001.
Ultima critică din apel a vizat omisiunea instanţei de fond de a se fi pronunţat asupra nulităţii dispoziţiei atacate în privinţa lipsei menţiunilor obligatorii cu privire la instanţa la care poate fi atacată dispoziţia şi la termenul de contestare, menţiuni ce atrag nulitatea absolută a actului emis.
Prin Decizia civilă nr. 94 din 30 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul reclamantului, reţinând că prima instanţă a soluţionat cauza funcţie de cadrul procesual stabilit de reclamant şi cu referire la temeiurile de drept invocate de către acest, respectiv, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
A mai reţinut că Legea nr. 247/2005 nu conţine reglementări referitoare la repunerea în termenul de a formula notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar reclamantul nu şi-a valorificat acest drept.
Referitor la nulitatea dispoziţiei atacate pentru lipsa menţiunilor privind termenul de contestare şi instanţa la care poate fi atacată această dispoziţie, nu s-a făcut dovada producerii vreunei vătămări intereselor reclamantului, în sensul că nu s-a invocat şi nu s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor legale privind nerespectarea termenului legal de contestare a dispoziţiei atacate sau a dispoziţiilor legale privind competenţa instanţei, fiind, astfel, nefondate şi aceste critici din apel.
Împotriva acestei decizi a formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul, arătând că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005.
În acest sens, a arătat că cererea introductivă de instanţă a fost formulată exclusiv pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005, care nu condiţionează acordarea de măsuri reparatorii în echivalent de parcurgerea prealabilă a procedurii administrative instituite prin Legea nr. 10/2001.
A mai arătat că, dat fiind temeiul juridic al cererii, şi anume, Legea nr. 247/2005, este greşită interpretarea conform căreia ar fi decăzut din dreptul de mai solicita despăgubiri întrucât nu a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Solicitarea de anulare a dispoziţiei contestate a fost întemeiată pe Legea nr. 247/2005, astfel încât nu sunt incidente în cauză dispoziţiile ce reglementează procedura sau termenul de depunere a notificărilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Simpla împrejurare de fapt constând în nedepunerea unei notificări întemeiată pe Legea nr. 10/2001 nu poate fi calificată drept o renunţare sau o decădere din acest drept, atâta vreme cât legea nouă, Legea nr. 247/2005 nu impune în nici un fel parcurgerea acestei etape pentru acordarea despăgubirilor cuvenite.
Recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoanele îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligaţia de a formula, în termenul prevăzut de această dispoziţie legală, o notificare prin care investeau entitatea deţinătoare cu analiza pretenţiilor pe care înţelegeau să le formuleze cu privire la un anumit imobil.
Termenul de notificare era de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2002 şi care nu a suferit nici o modificare prin dispoziţii legale ulterioare, aplicându-se pentru toate categoriile de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, fără vreo distincţie.
Nerespectarea termenului de notificare atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.
Referitor la acest termen nu a intervenit nici o modificare legislativă afară de cele anterior arătate, conţinutul său nefiind modificat nici explicit şi nici implicit, prin instituirea vreunui caz de repunere în termen prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
În speţă, din dispoziţia nr. 174 din 4 iunie 2009 emisă de P.C.C. contestată de reclamant, rezultă că acesta s-a adresat cu cerere de soluţionare a pretenţiilor asupra imobilului în litigiu către această instituţie la data de 19 septembrie 2005, soluţia de respingere a pârâtului, precum şi menţinerea dispoziţiei de către instanţele de fond şi apel fiind corecte.
Acţiunea reclamantului de contestare a dispoziţiei arătate a fost întemeiată atât pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cât şi pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005, iar critica acestuia conform căreia instanţa de apel ar fi apreciat în mod greşit că cererea sa este întemeiată exclusiv pe Legea nr. 10/2001 nu poate fi primită, întrucât concluzia instanţei nu a fost aceasta, ci doar a constatat că „.sunt nefondate criticile din apel în care se susţine că acţiunea formulată nu s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.".
Susţinerea conform căreia procedura privind măsurile reparatorii ce se acordă în temeiul Legii nr. 247/2005 nu condiţionează solicitantul de parcurgerea prealabilă a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 este eronată, întrucât domeniul de reglementare prevăzut la art. 1 alin. (1) din Titlul VII al acestui act normativ este stabilit numai la acele despăgubiri rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, a OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România, OUG nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile ce au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, ş.a.
Or, având în vedere că reclamantul nu a parcurs procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia i s-ar fi putut constata calitatea de persoană îndreptăţită precum şi măsurile reparatorii corespunzătoare, este evident că nu poate uza de calea unei legi care este, în fapt, consecinţa legii speciale de reparaţie iniţiale.
Ca atare, nu se pune problema încălcării principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, la care face referire reclamantul, întrucât încălcarea acestui principiu presupune o anume interpretare dată legii care, în speţă, nici măcar nu este necesară, întrucât textul Legii nr. 247/2005 stabileşte clar şi fără echivoc faptul că măsurile reparatorii pe care le reglementează sunt cele rezultate din parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Lipsa notificării nu se raportează la dispoziţiile Legii nr. 247/2005, ci la cele ale Legii nr. 10/2001, pe care reclamantul, contrar apărărilor formulate, a indicat-o ca temei juridic al acţiunii sale dar de care nu a uzat în demersurile sale judiciare.
Prin urmare, având în vedere că pierderea dreptului reclamantului de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent corespunzătoare bunului în litigiu se datorează exclusiv opţiunii procesuale a acestuia, de ignorare a dispoziţiilor legii speciale de reparaţie şi a termenelor instituite de aceasta, în mod just instanţele au dispus respingerea cererii deduse judecăţii.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.I.C., împotriva deciziei civile nr. 94 din 30 martie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia a I-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 943/2011. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 936/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
