ICCJ. Decizia nr. 946/2011. Civil. Ordonanţă preşedinţială. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 946/2011
Dosar nr. 2678/1/2010
Şedinţa publică din 4 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 22 ianuarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia civilă si de proprietate intelectuală în dosarul nr. 1866/1/2008 s-a constatat pe cale necontencioasă lipsa efectelor rezoluţiei administrative, date în exercitarea atribuţiilor specifice şefului secţiei civile şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi, pe perioada 4 iunie-4 octombrie 2007, cu referire la dosarul nr. 1769/283/2006 al Tribunalului Dâmboviţa.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut că la data de 8 decembrie 2008 s-a înregistrat pe rolul acestei instanţe cererea numitului B.T. vizând lămurirea înţelesului şi întinderii dispozitivului încheierilor din 29 februarie 2008, respectiv, 18 august 2008 pronunţate de Înalta Curte în dosarul nr. 1866/1/2008, pe motiv că nu sunt întrutotul clare şi neechivoce, astfel încât creează efecte neconforme cu legea.
S-a constatat că prin încheierea dată în cameră de consiliu la 29 februarie 2008, Înalta Curte a admis cererea aceluiaşi petent şi a constatat că rezoluţia administrativă din 4 iunie 2007, dispusă de preşedintele secţiei în baza atribuţiilor administrative necontencioase, privind suspendarea judecăţii dosarului nr. 1769/283/2006 al Tribunalului Dâmboviţa, nu produce efecte în perioada 4 iunie-4 octombrie 2007.
Pentru a dispune astfel, instanţa supremă, investită cu soluţionarea cererii potrivit prevederilor art. 331-339 C. proc. civ., a constatat că rezoluţia menţionată este ulterioară judecării cauzei de către Tribunalul Dâmboviţa, care a avut loc la data de 29 mai 2007, cererea de strămutare fiind ulterior respinsă de Înalta Curte la data de 4 octombrie 2007.
Ulterior, prin încheierea din cameră de consiliu din 18 august 2008, Înalta Curte a respins cererea aceluiaşi petent, având la bază alte temeiuri decât cele din cererea vizând lămurirea înţelesului şi întinderii încheierii din 29 februarie 2008.
Înalta Curte a constatat că cererea petentului este, în cadrul procedurii necontencioase, admisibilă, în această materie neoperând autoritatea de lucru judecat.
S-a reţinut că, în fapt, deşi încheierea din 29 februarie 2008, nu este echivocă şi contradictorie, pentru buna administrare a justiţiei şi protejarea intereselor legitime ale tuturor părţilor, există interesul juridic de a se constata, tot pe cale necontencioasă, lipsa efectelor rezoluţiei administrative în discuţie pe perioada 4 iunie-4 octombrie 2007.
S-a considerat însă că Înalta Curte nu are abilitarea legală de a lua alte măsuri în cadrul procesului aflat pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, solicitarea petentului în sensul anulării dispoziţiilor unei alte instanţe, ce fac obiectul unor căi de atac, neputând fi primită.
Împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 din dosarul nr. 1866/1/2008 a declarat recurs petentul B.T., înregistrat la registratura generală a Înaltei Curţi la 13 martie 2009, iar la completul de 9 judecători la data de 17 martie 2009.
Recursul nu a fost motivat în fapt şi în drept, recurentul precizând că va detalia motivele după ce i se va comunica data examinării cererii sale.
Prin încheierea nr. 601 din 6 iulie 2009 a completului de 9 judecători s-a scos cauza de pe rol şi s-a trimis dosarul secţiei civile şi de proprietate intelectuală spre competentă soluţionare, având în vedere dispoziţiile art. 336 alin. (1) şi 339 alin. (3) C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 21 şi 24 din Legea nr. 304/2004 republicată.
Urmare a scoaterii de pe rol, recursul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală la 4 noiembrie 2009, termenul de judecată stabilit aleatoriu la 20 aprilie 2010 fiind preschimbat, la cererea petentului, la 9 februarie 2010, cu citarea părţilor.
Prin Decizia civilă nr. 769 din 9 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 8655/11/2009 s-a respins ca tardiv recursul declarat de B.T. împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 pronunţată de această instanţă în dosarul nr. 1866/1/2008.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 336 alin. (1) C. proc. civ., încheierea prin care se încuviinţează cererea formulată în cadrul procedurii necontencioase este supusă recursului, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, termenul de recurs curge de la pronunţare, pentru cei care au fost de faţă, şi de la comunicare pentru cei care au lipsit.
Curtea a mai reţinut că, în speţă, dezbaterile în fond asupra cererii petentului B.T. au avut loc în şedinţa camerei de consiliu de la 9 ianuarie 2009, fiind consemnate în cuprinsul acestei încheieri când, Înalta Curte, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunţarea la 13 ianuarie, 19 ianuarie şi 22 ianuarie 2009.
Aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri de la 9 ianuarie 2009, petentul a fost prezent, fiind asistat de avocat C.V., care a pus concluzii orale şi a depus note scrise, rezultând că, pentru petent, termenul de recurs a început să curgă de la pronunţarea încheierii recurate, respectiv, de la data de 22 ianuarie 2009.
Raportat la acest moment, recursul înregistrat la data de 13 martie 2009 a fost tardiv declarat, fiind depăşit termenul legal de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ. cu referire la art. 336 alin. (2) din acelaşi cod.
Împotriva acestei decizii, numitul B.T. a formulat contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., arătând că faptul constatării tardive a recursului declarat împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 reprezintă o greşeală materială, soluţia fiind adoptată fără a se lua în considerare probatoriile existente la dosarul cauzei.
În acest sens, mai arată că, la câteva zile de la pronunţarea încheierii sus-menţionate, a solicitat şi i s-a eliberat un certificat de grefă în care nu s-a indicat posibilitatea declarării vreunui recurs, aspect care dacă ar fi fost cunoscut de către petent, ar fi uzat de calea respectivă de atac.
Contestaţia este nefondată, pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Motivul invocat de contestator, respectiv, dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale, are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite. Este deci vorba despre acea greşeală pe care o poate comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
Pentru ca eroarea materială să constituie motiv de contestaţie în anulare în înţelesul art. 318 C. proc. civ., ea trebuie să existe şi să poată fi sesizată în mod concret, în dosarul în care s-a dat soluţia a cărei anulare se cere, fiind apreciată ca atare în raport de datele existente la dosarul cauzei la data pronunţării hotărârii.
Deşi în principiu motivul invocat de contestator, şi anume, acela al greşitei respingeri a recursului ca tardiv, se circumscrie noţiunii de greşeală materială în sensul prevăzut de textul legal anterior citat, în cazul concret dedus judecăţii nu sunt întrunite condiţiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.
Astfel, prin Decizia contestată, având ca obiect recursul declarat de B.T. împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi, s-a constatat că această încheiere a fost supusă căii de atac a recursului la data de 13 martie 2009, în condiţiile în care termenul de recurs începuse să curgă pentru petent de la data pronunţării, respectiv, 22 ianuarie 2009, conform art. 336 alin. (2) C. proc. civ., întrucât petentul fusese prezent la dezbateri şi beneficiase şi de asistenţă juridică calificată, fiind asistat de avocat.
Faţă de cele arătate, rezultă că termenul de recurs expirase la data declarării, şi anume, 13 martie 2009.
Termenul de recurs este un termen imperativ şi peremptoriu, iar nerespectarea lui atrage decăderea părţii din dreptul de a mai exercita această cale de atac, tardivitatea recursului putând fi invocată de oricare dintre părţi şi de instanţă, din oficiu.
Problema tardivităţii se rezolvă pe baza actelor existente la dosar, data depunerii recursului rezultând din recipisa de predare a cererii la poştă sau din faptul înregistrării ei la instanţa competentă.
Or, în prezenta cale extraordinară de atac nu s-au administrat dovezi contrare celor care au condus la respingerea ca tardiv a recursului ce a făcut obiectul dosarului nr. 5684/63/2007, astfel încât Decizia contestată nu este rezultatul unei greşeli materiale în sensul prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul B.T., împotriva deciziei civile nr. 769 din 9 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 947/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 944/2011. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
