ICCJ. Decizia nr. 1035/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1035/2012
Dosar nr.6298/105/2009
Şedinţa publică din 17 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 28 decembrie 2009, reclamantele L.F., L.G. şi S.V. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 150.000 euro pentru fiecare reclamantă, sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea autorului comun, C.I.G.
Prin sentinţa civilă nr. 648 din 11 mai 2010 Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea şi l-a obligat pe pârât să plătească fiecărei reclamante suma de câte 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 40 din 7 mai 1958 pronunţată de Tribunalul Militar, Regiunea a II-a Militară în Dosarul nr. 59/1958, autorul reclamantelor, C.I.G., a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii personale, pentru favorizare la crima de uneltire, prevăzută de art. 6 alin. (1) combinat cu art. 1 lit. c) din Decretul 199/1950, cu aplicarea art. 7 şi art. 4 din acelaşi decret. În anul 1964 autorul reclamantelor a fost eliberat, iar în anul 1987 acesta a decedat.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanţa a apreciat că suma de 150.000 euro pretinsă de fiecare reclamantă este exagerată şi a stabilit că acordarea unor despăgubiri în cuantum de 100.000 euro pentru fiecare reclamantă asigură o satisfacţie echitabilă.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantele, pârâtul Statul Român şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova.
Prin Decizia nr. 67 din 14 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 648 din 11 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, în sensul respingerii acţiunii. Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, ulterior pronunţării sentinţei prin care s-a admis în parte acţiunea reclamantelor, respectiv la data de 15 decembrie 2010, s-a publicat în M. Of. al României nr. 761 Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, la data soluţionării celor trei apeluri declarate în cauză (în condiţiile în care, în intervalul de 45 de zile de la publicarea deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei) dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
Instanţa de apel a apreciat că o dispoziţie constatată a fi neconstituţională încetează să mai existe, la modul general şi absolut, întrucât încalcă un interes general, reglementat de legea fundamentală a statului, iar Decizia Curţii Constituţionale care admite o excepţie de neconstituţionalitate este, conform Constituţiei, de aplicare imediată şi obligatorie pentru toate autorităţile publice, inclusiv puterea judecătorească şi produce efecte erga omnes, constituind totodată izvor de drept, în condiţiile în care instanţele naţionale nu mai pot aplica un text de lege declarat neconstituţional.
În cauza pendinte judecăţii nu se pune problema retroactivităţii legii civile, ci a aplicabilităţii legii constituţionale, care este neîndoielnic un ansamblu de norme de interes public.
Norma constituţională produce efecte asupra tuturor raporturilor juridice născute în legătură cu norma de drept a cărei constituţionalitate este supusă verificării, raporturi ce sunt încă nedefinitivate până la data finalizării controlului de constituţionalitate.
În speţă se pune în realitate problema concurenţei dintre interesul privat al reclamantului şi cel public, general recunoscut de societate, care lipseşte de eficienţă interesul privat în condiţiile limitării prevăzute de legea de funcţionare şi organizare a Curţii Constituţionale, instituţie abilitată să verifice concordanţa normelor de drept cu cele ale legii fundamentale.
În condiţiile acestea, la data soluţionării apelurilor şi prin efectul normelor care reglementează această cale de atac, verificarea legalităţii hotărârii fondului trebuie efectuată prin prisma normei existentă la data soluţionării apelului şi nu în funcţie de cea existentă la data soluţionării fondului, întrucât în apel se consolidează dreptul câştigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă şi în acelaşi timp executorie.
În acest context, instanţa de apel nu poate să menţină ca valide drepturi acordate de prima instanţă în baza unor texte de lege declarate neconstituţionale la data soluţionării apelurilor, întrucât, într-o astfel de ipoteză, Curtea ar pronunţa deliberat o hotărâre ilegală, constituind drepturi în baza unei dispoziţii constatată neconstituţională.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantele L.F., R.G. şi S.V., invocând motive de recurs ce se pot în cadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantele arată că în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea deciziei de neconstituţionalitate în cadrul litigiului aflat în curs de soluţionare, cu consecinţa încălcării principiului neretroactivităţii legii. Se mai susţine de către recurente că Decizia recurată încalcă principiul nediscriminării consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia în situaţii egale tratamentul juridic aplicat nu poate să fie diferit.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ, hotărârea din apel fiind pronunţată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curţii Constituţionale publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii L.F., R.G. şi S.V. împotriva deciziei nr. 67 din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1039/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1015/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
