ICCJ. Decizia nr. 1039/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1039/2012
Dosar nr.888/108/2010
Şedinţa publică din 17 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 15 februarie 1010, reclamanta T.L.D. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al măsurilor de arestare şi dislocare în colonie de muncă a bunicului său matern G.A., în perioada 16 august 1952 - 30 mai 1954 şi obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale cuantificate la suma de 250.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 227 din 31 martie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurilor dispuse împotriva lui G.A. şi a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să achite reclamantei suma de 20.000 euro, sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Arad a reţinut că bunicul reclamantei, G.A., a fost condamnat politic (administrativ) de către M.A.I., prin Ordinul nr. 67659 din 28 mai 1954, la 6 luni închisoare pentru sabotaj, reţinându-se că este un element ostil care se opune la regimul de confiscare a proprietăţilor, fiind declarat chiabur. Prin Decizia nr. 17 din anul 1952 a M.A.I. bunicul reclamantei G.A. a fost arestat şi încadrat în colonie de muncă pe timp de 5 ani pentru că a avut manifestări duşmănoase după data de 23 august 1944 şi a fost internat în Penitenciarul Sanatoriu Târgu Ocna în perioada 16 august 1952 - 30 mai 1954. Din cele 36 ha teren deţinute de bunicul reclamantei la data arestării, i-au fost confiscate 30 ha. Pe perioada detenţiei, datorită măsurilor severe în regim de exterminare din coloniile de muncă, fără alimentaţie adecvată şi fără igienă, bunicul reclamantei s-a îmbolnăvit de TBC, fiind eliberat datorită stării grave de sănătate, iar boala contractată l-a făcut să rămână cu sechele pe viaţă. Acesta a decedat la data de 12 aprilie 1983 şi nu a beneficiat de indemnizaţia acordată conform decretului lege nr. 118/1990.
În raport de cele constatate, instanţa a apreciat ca fiind întemeiată cererea reclamantei, de constatare a caracterului politic al măsurii la care a fost supus autorul său, precum şi cea privind acordarea de daune morale.
Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi. Reclamanta a criticat sentinţa din perspectiva cuantumului daunelor acordate, apreciat ca fiind prea redus, iar pârâtul a susţinut, în principal, că legea nu stabileşte dreptul la daune morale pentru persoanele supuse măsurilor administrative, iar în subsidiar, a criticat sentinţa sub aspectul întinderii daunelor, considerat ca fiind exagerat de mare.
Ulterior, pe parcursul soluţionării cauzei în apel, a intervenit Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, aspect ce a fost pus în discuţia părţilor.
Prin Decizia nr. 310/ A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanta T.L.D., s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii în întregime a capătului de cerere privind plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Critica reclamantei referitoare la cuantumul sumei acordate a fost înlăturată, cu motivarea că, urmare a deciziei 1358/2010 a Curţii Constituţionale, nu mai există temeiul juridic de acordare a daunelor morale potrivit reglementării speciale.
Referitor la apelul declarat de către pârât, instanţa de apel a reţinut că declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârii judecătoreşti, întemeiată pe această dispoziţie legală. În speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către prima instanţă.
Instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiată susţinerea că, anterior deciziei Curţii Constituţionale, reclamanta ar fi avut un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, normă ce a fost declarată neconstituţională.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta T.L.D., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivelor de recurs, pe care nu le-a dezvoltat în mod separat, reclamata a arăta că respingerea pretenţiilor este nelegală, deoarece la data sesizării instanţei, acţiunea avea un temei de drept, iar aplicarea deciziei de neconstituţionalitate acestui litigiu, aflat în curs de soluţionare, este de natură să încalce principiul nediscriminării, în condiţiile în care, în speţe similare, acţiunile au fost admise.
Examinând criticile, pe care instanţa le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (nefiind invocate aspecte care să se poată încadra în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), se reţin următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunţată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curţii Constituţionale publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.L.D. împotriva deciziei civile nr. 310/ A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 105/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1035/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
