ICCJ. Decizia nr. 1017/2012. Civil. Actiune în daune contractuale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1017/2012
Dosar nr. 21023/3/2008
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta S.A.A.F. SA a solicitat obligarea pârâtei SC G.F.R. SA la plata sumei de 1.053.703,86 lei şi penalităţi de întârziere, justificat de faptul că în temeiul contractului nr. C130/11/S/RC/2004 reclamanta a închiriat pârâtei vagoane marfă, începând cu data primirii fiecărui lot de vagoane, iar pârâta refuză nejustificat plata facturilor nr. 2622499 din 23 noiembrie 2006, 2622707 din 4 decembrie 2006, stornată în parte prin facturile nr. 2622719 din 29 decembrie 2006 şi 2622725/29 decembrie 2006, 2622743 din 1 februarie 2007, cu valoarea totală de 653.864,25 lei cu titlu de chirie şi 399.839,61 lei penalităţi de întârziere.
Prin sentinţa comercială nr. 12731 din 09 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind c/v chiriei aferentă perioadei septembrie 2004 – mai 2005; a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 286.615,8 lei c/v chirie şi 170.249,78 lei penalităţi de întârziere, ca fiind prescrisă; a fost admisă în parte acţiunea formulată de S.A.A.F. SA şi a fost obligată pârâta SC G.F.R. SA la plata sumei de 413.681,79 lei cu titlu de chirie şi 245.074, 41 lei penalităţi de întârziere.
În pronunţarea acestei hotărâri instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că refuzul pârâtei de a folosi cele 46 vagoane este nejustificat astfel că pe perioada iunie 2005-decembrie 2006, şi februarie 2007 aceasta datorează suma de 413.681,79 lei din totalul de 700.297,59 lei (din care a fost dedusă chiria aferentă perioadei septembrie 2004-mai 2005 ca prescrisă) reprezentând chiria pentru 73 de vagoane calculat la 5,1 Euro până la momentul la care au fost reparate şi de 7,2 Euro după acest moment, din care au fost deduse sumele achitate cu titlu de chirie, sumă la care se adaugă 245.074,41 lei reprezentând penalităţile calculate după expirarea a 5 zile de la comunicarea facturii.
Pârâta SC G.F.R. SA a declarat apel considerând soluţia primei instanţe ca nelegală şi netemeinică, cu invocarea următoarelor critici:
1. Prima instanţă a interpretat greşit voinţa părţilor exprimată în actul adiţional nr. 1 la contractul nr. C 130/11/S/RC/2004, încheiat la 06 mai 2005.
2. Prima instanţă a făcut o aplicare greşită a art. 977 C. civ. cu ocazia interpretării contractului dintre părţi reţinând că în temeiul actului adiţional nr. 3 apelanta trebuia să plătească 5,1 Euro//zi/vagon pentru vagoanele nereparate. Această teză este argumentată invocându-se faptul că actul adiţional nr. 3 din 25 septembrie 2004 ar fi aplicabil doar din data de 25 septembrie 2005 şi deci acesta nu poate fi aplicabil prevederilor art. 4 alin. (2) din contractul nr. C 130/11/S/RC/2004.
3. Greşit prima instanţă a reproşat pârâtei că nu ar fi explicat de ce reclamanta readuce în discuţie vagoanele blocate la R. Simeria şi R.M.R. Paşcani preluate cu proces-verbal de G.F.R. de la S.A.A.F. în septembrie 2004 întrucât acest act are în vedere 44 vagoane pentru care există procesul-verbal nr. 582/21501 din 04 octombrie 2004 încheiat între S.A.A.F. şi SC R. Simeria prin care intimata reclamantă se obliga să introducă la reparaţie aceste vagoane în temeiul contractului de reparaţii nr. 42/01305/2004 pe care reclamanta îl încheiase cu societatea de reparaţii.
4. Greşit prima instanţă a reţinut că refuzul pârâtei de a folosi cele 46 vagoane pe motiv că acestea nu ar fi fost reparate, nu ar putea fi reţinut întrucât reclamanta nu a reparat 20 vagoane din cele programate pentru reparaţia periodică, menţionate în procesul-verbal nr. 582 din 04 octombrie 2004 deşi avea încheiat contractul nr. 42/01305/2004 şi preţul negociat; că preţul iniţial de 44.599.000 lei/vagon stabilit prin contractul nr. 42/01305/2004, încheiat la 10 septembrie 2004 între reclamantă şi „societatea de reparaţii" nu a mai fost acceptat de cea din urmă deoarece starea tehnică a vagoanelor stabilită prin procesul-verbal din 04 octombrie 2004 necesita cheltuieli mai mari; că mult mai târziu, după aprobarea de către S.N.T.F.M. C.F.R. SA a scutirii unor lucrări din caietul de sarcini, reclamanta a acceptat un preţ de 62.500.000 lei/vagon pentru reparaţia periodică la 16 vagoane din cele lăsate de reclamantă în custodia R. Simeria.
5. Greşit prima instanţă a reţinut că cele 22 vagoane ce trebuiau reparate periodic de R.M.R. Paşcani au fost direcţionate eronat la cea din urmă societate, atâta timp cât nu avea acceptul acesteia deoarece potrivit procesului-verbal din 10 septembrie 2004 şi din 14 septembrie 2004 pârâtele au convenit ca starea tehnică a vagoanelor să se constate la unitatea de reparaţii, adică R. Simeria şi R.M.R. Paşcani iar reclamanta a solicitat tardiv modificarea caietului de sarcini de la C.F.R.M. prin eliminarea unor lucrări din caietul de sarcini.
Reclamanta S.A.A.F. SA a formulat cerere de aderare la apel criticând soluţia primei instanţe ca nelegală şi netemeinică, reproşând acesteia că în mod greşit a stabilit că factura trebuia să fie emisă de proprietară în primele 10 zile ale fiecărei luni de închiriere şi că dreptul reclamantei se stinge în trei ani calculaţi de la data scadenţei fiecărei chirii, fără a se avea în vedere că intimata-pârâtă a acceptat la plată aceste facturi astfel că dreptul la acţiuni se naşte la data emiterii facturilor, acceptarea la plată a acestor facturi reprezentând o recunoaşterea plăţii, întrerupând cursul prescripţiei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 371 din 9 septembrie 2011, a respins ambele apeluri ca nefondate reţinând legalitatea şi temeinicia sentinţei din perspectiva criticilor formulate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta S.A.A.F. cât şi pârâta S.C. G.F.R. S.A.
Recurenta – reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, admiterea apelului său iar, pe fond, obligarea pârâtei la plata sumei de 286.615,8 lei reprezentând contravaloare chirie pentru perioada septembrie 2004 – mai 2005 şi a sumei de 170249,78 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Recurenta – reclamantă îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reproşând ambelor instanţe ignorarea faptului că pârâta a acceptat la plată facturile emise în perioada pentru care dreptul la acţiune a fost considerat prescris, împrejurare faţă care recurenta – reclamantă apreciază că dreptul la acţiune se naşte de la data emiterii acelor facturi şi nu cea de la care trebuia calculată chiria, acceptarea la plată a facturilor, reprezentând o recunoaştere a plăţii, având drept finalitate întreruperea cursului prescripţiei.
Recurenta – pârâtă S.C. G.F.R. C.F.R. solicită admiterea recursului său, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului său şi respingerea cererii intimatei – reclamante, ca nefondată.
Recurenta – pârâtă îşi subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte:
1. Interpretarea şi calificarea dată de instanţe contractului ce constituie temeiul juridic al acţiunii sunt nelegale faţă de art. 1470 pct. 1 şi 3 C. civ.
Sub acest aspect precizează recurenta – pârâtă că părţile au înţeles să semneze şi să execute un contract de locaţiune de lucrări, în sensul art. 4 alin. (2) care stabileşte înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui contract în conformitate cu care SC G.F.R. SA în calitate de operator de transport feroviar şi întreprinzător de lucrări s-a obligat faţă de proprietarul-locator la o obligaţie de a face şi anume aceea de a repara sau de a face să fie reparate anumite vagoane care trebuiau să efectueze reparaţii periodice, urmând ca în contul reparaţiilor efectuate să utilizeze aceste vagoane contra plăţii unei chirii care se regulariza cu valoarea reparaţiilor efectuate la aceste vagoane, preţul stabilit fiind cel practicat cu S.N.T.F.M. C.F.R. Mai arată recurenta – pârâtă că în perioada 10-16 septembrie 2004 se încheie procesele - verbale de predare primire pentru un număr de 73 vag. cu menţiunea „se predă la teren în starea în care se află Constatările ulterioare se vor face la atelierele reparatoare" sau menţionându-se lipsurile şi defectele constatate la fiecare vagon şi cu menţiunea „vagoanele urmează a fi îndrumate la SC R. SIMERIA pentru R.P. (reparaţii periodice) şi vagoanele sunt îndrumate către uzinele reparatoare R. Simeria şi R.M.R. Paşcani, că în temeiul art. 1470 alin. (1) şi (3) C. civ. au fost executate reparaţii curente (RC) pentru 27 vagoane în temeiul Convenţiei nr. 46/01305/2004 încheiată între SC G.F.R. SA şi SC R. Simeria, conform proceselor verbale de recepţie nr. 153 din 09 noiembrie 2004 şi nr. 664 din 10 noiembrie 2004 (precum şi reparaţii periodice (RP) pentru 5 vagoane, conform contractului.
Executarea contractului de locaţiune de lucrări nr. C130 din 11 S/RC/2004, în ceea ce priveşte obligaţia de a face sa fie reparate vagoanele a trecut în sarcina intimatei, care a încheiat cu uzinele reparatoare R. Simeria si R.M.R. Paşcani o serie de alte contracte.
2. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1425, art. 1470, art. 969, art. 970, art. 973, art. 977 C. proc. civ. reţinând în mod legal următoarele aspecte:
a) - nu exista nicio dovadă că aceste reparaţii ar fi capitale;
b) - apelanta forţează o împrejurare, pentru a crea o teză ce este contrară contractului;
c) - întinderea perioadei cade potrivit contractului în sarcina locatorului. Această regulă este practica evitându-se subiectivismul aprecierii întinderii acestei perioade;
d) - actul adiţional nr. 3/2005 nu retroactivează evident, el atribuie un drept locatarului, pentru viitor, scutindu-l de plata chiriei pe termenul de 10 zile cat vagonul se afla în reparaţii, modificând contractul de locaţie, art. 4 alin. (2) care nu scutea de plată pentru nicio zi de imobilizare pe perioadă reparaţiilor;
- instanţa de apel forţează, în mod nelegal o legătură între conţinutul art. 1425 C. civ. care se referă la reparaţii urgente, ce nu se pot amâna pana la finele contractului cu reparaţiile capitale, ca temei al restrângerii evicţiunii pe care ar fi obligat să o asigure locatorul, locatarului, în condiţiile în care situaţia de fapt relevă în prezenţa unor reparaţii capitale.
Aplicarea greşita a legii rezidă, precizează această recurentă, în culpa intimatei care nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin contractele încheiate cu reparatorii de vagoane şi, astfel, nu poate beneficia de avantajele conferite de art. 1425 C. civ.
În continuare recurenta – pârâtă prezintă obligaţiile pe care reclamanta le-a avut în baza unor alte contracte cu reparatorii de vagoane şi face trimitere şi la argumentarea instanţei de apel relativ la cele două expertize efectuate, apreciind că aceasta contravine art. 970 C. civ.
Recurenta – pârâtă precizează că instanţa a dat o greşită interpretare şi aplicare actului adiţional nr. 3/2005, în sensul că locatorul nu plăteşte chirie pentru 10 zile, arătând că, în realitate, acest act adiţional favorizează intimata întrucât majorează termenul de imobilizare în reparaţie de la 9 la 10 zile şi mai adaugă faptul că la acest termen se adaugă şi termenul necesar cu aprovizionarea pieselor defecte care trebuie puse la dispoziţie de proprietar.
Înalta Curte examinând Decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta.
Este de subliniat – cu privire la ambele recursuri – faptul că acestea preiau, uneori până la identitate, criticile formulate în faţa instanţei de apel.
I. Criticile aduse de recurenta – reclamantă deciziei atacate sunt nefondate faţă de soluţionarea corectă de către instanţe a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune cu referire la facturile emise în perioada septembrie 2004 – mai 2005, în interpretarea şi aplicarea legală a art. 3 alin. (1) din contract prin care părţile au convenit de comun acord să factureze lunar chiria,coroborat cu art. 7 alin. (1) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
II. În ceea ce priveşte recursul – pârâtei Înalta Curte urmează a analiza numai criticile de nelegalitate formulate.
Natura contractului şi a actului adiţional au fost corect analizate de instanţa de apel din perspectiva conţinutului clauzelor conţinute de acestea şi a dinamicii raporturilor juridice dintre părţi în aplicarea judicioasă a regulilor de interpretare a contractului, cu respectarea principiului libertăţii contractuale astfel cum aceasta a reieşit urmare a manifestării voinţei reale a părţilor.
Aşadar, Înalta Curte reţine că Decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticii subsumată art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel făcând o corectă interpretare a actului juridic dedus judecăţii din perspectiva temeiurilor de drept invocate, a voinţei reale a părţilor şi a raporturilor juridice dintre părţi.
Referitor la criticile subsumate motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că argumentaţia adusă în susţinere vizează situaţii de fapt şi probatorii administrate, împrejurare ce situează analiza acestor critici în sfera examenului de temeinicie neputând da astfel efectivitate controlului de legalitate specific acestei faze procesuale în reglementarea configurată de art. 304 C. proc. civ.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta S.A.A.F. S.A. BUCUREŞTI şi pârâta SC G.F.R. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 371 din 9 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1019/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 998/2012. Civil → |
|---|
