ICCJ. Decizia nr. 1022/2012. Civil. Constatare nulitate act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1022/2012
Dosar nr.694/1259/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpulung, reclamanta SC G.S. SPA a chemat în judecată pe pârâţii B.I.M.C., B.I. şi M.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat între B.M.C. şi M.L., în calitate de vânzători şi B.I. în calitate de cumpărător, autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006 de către Biroul Notarial Public Piteşti T.D.R. având ca obiect vânzare apartament situat în Câmpulung, judeţul Argeş şi vânzare imobil situat în intravilanul comunei Aninoasa, sat Aninoasa, punctul „ Microferma Aninoasa", judeţul Argeş, în suprafaţă totală de 8.073 mp teren curţi construcţii şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că între reclamanta – creditoare G.S. SPA şi pârâta-debitoare P.L.R. SRL au existat relaţii comerciale, pârâta acumulând o datorie de 95.000 Euro către creditoare, iar prin procesul verbal de conciliere directă încheiat la data de 21 martie 2006 debitoare P.L.R. SRL a recunoscut datoria şi s-a obligat să achite debitul în 19 rate lunare în valoare de 5.000 Euro fiecare, plătibile la sfârşitul fiecărei luni începând cu martie 2006.
A arătat reclamanta că tot prin procesul verbal sus menţionat pârâţii B.M.C., L.M. şi numitul G.Z. au garantat personal şi solidar plata creanţei de 95.000 Euro datorată de debitoare P.L.R. SRL, fidejusorii renunţând expres la beneficiul de discuţie şi beneficiul de diviziune. După încheierea procesului verbal a fost plătită o singură rată la data de 11 aprilie 2006, iar în vederea recuperării creanţei creditoarea G.S. SPA a iniţiat procedurile judiciare necesare.
Prin Decizia comercială nr. 304 din 11 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, societatea debitoare P.L.R. SRL a fost obligată în solidar cu fidejusorii: B.M.C., M.L. şi Z.G. la plata sumei de 30.000 Euro (echivalentul în lei la data plăţii), debit principal, precum şi în continuare, la plata dobânzilor legale aferente până la data plăţii efective a debitului principal şi la plata sumei de 1.688 lei, cheltuieli de judecată.
La data de 7 august 2007 s-a format dosarul de executare nr. 334 din 07 august 2007, împotriva societăţii debitoare şi a debitorilor fidejusori, dar i-a fost comunicat de către executorul judecătoresc, că debitorii nu deţin bunuri mobile şi imobile în proprietate. S-a mai arătat că actul de vânzare-cumpărare nu are o cauză juridică valabilă, întrucât preţul este neserios şi a fost încheiat în vederea prejudicierii intereselor reclamantei.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 948 pct. 4 şi art. 1303 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 575 din 19 martie 2009 a Judecătoriei Câmpulung s-a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a fost declarat apel de către reclamanta S.C. G.S. SPA, prin care a solicitat modificarea sentinţei apelate şi admiterea cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat că sentinţa este nelegală, deoarece s-a făcut o greşită apreciere a probelor, în condiţiile în care din probele administrate se putea deduce existenţa cauzei ilicite, care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006, întrucât existenţa acestei creanţe era certă înainte de încheierea contractului contestat, iar părţile contractante aveau cunoştinţă de această creanţă, astfel că încheierea contractului s-a făcut în vederea fraudării intereselor reclamantei.
De asemenea, a arătat apelanta că s-a apreciat în mod greşit că preţul este serios.
Prin Decizia civilă nr. 212 din 26 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Argeş a fost respins apelul, instanţa reţinând că, potrivit art. 966 C. civ., raportat la art. 968 C. civ. şi la probele administrate în cauză, nu s-a demonstrat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare evocat, s-ar fi făcut în scopul prejudicierii intereselor apelantei SC G.S. SPA. Astfel, a reţinut instanţa, din faxul G.S. din data de 16 decembrie 2005 şi răspunsul P.L. din data de 23 decembrie 2005 reiese recunoaşterea existenţei unei creanţe evidenţiată în documentele contabile, datorie în cuantum de 95.000 Euro, astfel cum a fost recunoscută prin procesul verbal de conciliere din 21 martie 2006, în mod judicios reţinând instanţa de fond caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei recunoscut prin sentinţa comercială nr. 11078 din 30 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia comercială nr. 304 din 11 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a recunoscut existenţa unei datorii în sarcina debitoarei SC P.L.R. SRL, de 30.000 Euro, pentru perioada aprilie 2006-septembrie 2006.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-a susţinut că instanţa de apel a ignorat toate probele existente în dosar, atunci când a reţinut că recurenta nu a făcut dovada prejudicierii intereselor acesteia, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006, contract care încalcă prevederile art. 968 C. civ., pe tot parcursul procesului, Tribunalul Argeş nefăcând aplicarea art. 1203 C. civ.
Prin Decizia civilă nr. 553/R din 1 aprilie 2010, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul declarat de reclamantă, a desfiinţat Decizia Tribunalului Argeş şi sentinţa Judecătoriei Câmpulung şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Comercial Argeş, instanţa reţinând natura comercială a pricinii.
În rejudecare, prin sentinţa nr. 316 din 23 februarie 2011, Tribunalul Comercial Argeş a admis acţiunea formulată de reclamanta SC G.S. SPA - împotriva pârâţilor B.I.M.C., B.S., M.L., constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006 la BNP T.D.R. încheiat între vânzătorii B.M.C. şi M.L. şi cumpărătorul B.I.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:
- între reclamanta-creditoare G.S. SPA şi SC P.L.R. SRL (asociaţi B.M.C. şi Z.G.) au existat relaţii comerciale, această din urmă societate acumulând o datorie de 95.000 Euro către reclamantă;
- la 21 martie 2006 societatea P.L. a încheiat cu reclamanta un proces-verbal de conciliere directă prin care a recunoscut datoria şi s-a obligat să achite debitul în 19 rate lunare, în valoare de 5.000 Euro fiecare, plătibile la sfârşitul fiecărei luni, începând cu luna martie 2006, prin acelaşi act pârâţii B.M.C., L.M. (soţi) dar şi numitul G.Z. garantând personal şi solidar plata creanţei de 95.000 Euro datorată de SC P.L., fidejusorii renunţând expres la beneficiul de discuţiune şi de diviziune;
- după încheierea actului respectiv a fost plătită o singură rată la 11 aprilie 2006, după care reclamanta-creditoare a iniţiat procedurile legale ce se impuneau. Astfel, prin Decizia comercială nr. 304 din 11 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a comercială, societatea debitoare P.L. a fost obligată, în solidar cu fidejusorii B.M., M.L. şi Z.G. la plata sumei de 30.000 Euro debit principal, precum şi în continuare la plata dobânzilor legale aferente. Ulterior pronunţării acestei hotărâri s-a format dosarul de executare nr. 334 din 7 august 2007 împotriva societăţii debitoare şi a fidejusorilor, dar executorul judecătoresc a comunicat că debitorii nu deţin în proprietate bunuri mobile sau imobile.
- prin contractul autentificat sub nr. 262/2006 au fost micşorate garanţiile afectate executării unei obligaţii comerciale, fidejusorii lipsindu-şi patrimoniul de bunuri şi făcând, astfel, ineficient dreptul creditoarei-reclamante de a cere executarea silită a sumei de 30.000 Euro conform sentinţei comerciale susmenţionate.
- singurele bunuri imobile, atât ale pârâţilor fidejusori, cât şi ale societăţii debitoare, au fost înstrăinate în lunile ianuarie, respectiv aprilie 2006, în condiţiile în care exista o creanţă a societăţii reclamante pentru care fidejusorii au garantat personal conform procesului-verbal din 21 martie 2006.
- din probele administrate în cauză s-a reţinut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare părţile, acestuia cunoşteau datoriile societăţii debitoare născute anterior momentului respectiv, iar în intervalul ianuarie-aprilie 2006 au înstrăinat toate bunurile proprietatea fidejusorilor, cât şi ale societăţii, ceea ce dovedeşte intenţia de a le scoate din patrimoniu pentru a le feri de o previzibilă urmărire silită.
- preţul înscris în contractul de vânzare-cumpărare este unul fictiv având în vedere calitatea şi gradul de rudenie al părţilor şi, cu toate că s-a invocat acest aspect de către reclamantă, pârâţii nu au prezentat efectiv nicio dovadă că preţul din contract a fost efectiv plătit.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel S.C.G.S. SPA şi pârâţii B.M.C., B.S. şi M.L.
În apelul formulat de S.C. G.S. SPA a solicitat admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi dispunerea repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006.
În motivele de apel formulate de B.M.C., B.S. şi M.L. se susţine că acţiunea în constatarea nulităţii absolute este inadmisibilă, deoarece art. 948 C. civ., reprezintă dreptul comun faţă de art. 975 C. civ., în cazul de faţă impunându-se formularea unei acţiuni revocatorii, în inopozabilitatea actului, iar nu în desfiinţare integrală a actului respectiv.
Se arată că un act încheiat în dauna unui creditor nu poate fi constatat nul în cadrul unei acţiuni pauliene, nefiind vorba de încălcarea unui interes general, creditorii neputând formula nici o acţiune în nulitate relativă, de vreme ce nu erau părţi în actele respective.
Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, contencios administrativ fiscal, prin Decizia nr. 60/A-C din 7 octombrie 2011 a admis apelul pârâţilor, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea şi a respins apelul reclamantei.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de apel a analizat cererea în raport de cauzele de nulitate invocate, fără a verifica cerinţele prevăzute de art. 975 C. civ., instanţa neputând schimba temeiul de drept al cererii, reţinând în esenţă următoarele aspecte:
- actul atacat a fost încheiat la 31 ianuarie 2006, dată la care titlul invocat împotriva vânzătorilor fideiusori, respectiv procesul verbal din 21 martie 2006, nu fusese încheiat;
- B.M.C. şi M.L. au înstrăinat imobilele proprietatea acestora către B.I., căsătorit cu B.S. la 31 ianuarie 2006 şi abia ulterior şi-au asumat în nume propriu obligaţia de a garanta solidar, ca fideiusori, pentru întreaga sumă datorată de SC P.L.R. SRL către S.C. G.S. S.R.L., renunţând la beneficiul de discuţiune şi de diviziune;
- hotărârea judecătorească prin care s-a recunoscut obligaţia pârâţilor din prezenta cauză, B.M.C. şi M.L., de a plăti în solidar cu debitorul principal suma de 30.000 Euro cu dobânzi legale către SC G.S. SPA. (filele 32-39), a fost pronunţată definitiv la 11 iunie 2007, după ce în prealabil prin sentinţa nr. 11078 din 30 noiembrie 2006, obligaţia fusese stabilită numai în sarcina societăţii debitoare, fiind respinsă cererea faţă de persoanele fizice.
- societatea comercială a recunoscut existenţa debitului, fără ca persoanele fizice, chiar reprezentantele acesteia, să-şi fi asumat obligaţia de plată a datoriei cu bunurile proprii, ca fideiusori, o asemenea obligaţie născându-se abia în luna martie 2006, dată la care se impunea a fi apreciată solvabilitatea garanţilor fideiusori, în actul încheiat cu această ocazie, nefăcându-se menţiune cu privire la bunurile pe care fideiusorii înţeleg să le afecteze garanţiei.
- în ce priveşte motivul dat de neseriozitatea preţului, Curtea a constatat că potrivit art. 1303 C. civ., acesta trebuie să fie serios şi determinat în sensul de a nu reprezenta o valoare disproporţionată faţă de valoarea bunului, astfel că echivalenţa prestaţiilor sub aspect valoric nu este cerută de lege, fiind necesar doar să nu existe o disproporţie vădită între bun şi preţ.
- condiţia sincerităţii preţului se referă la intenţia părţilor de a-l stabili şi asuma obligaţia de plată, iar nu la efectiva executare a acestei obligaţii de către cumpărător.
- apelul reclamantei nu a putut fi primit, pe de o parte faţă de soluţia dată apelului pârâţilor, iar pe de altă parte, faţă de dispoziţiile art. 129 alin. final C. proc. civ., coroborat cu art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. întrucât în apel nu pot fi formulate cereri noi, judecătorul putând să se pronunţe numai asupra obiectului cererii, formulat de către reclamant, potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ. şi modificat de către acesta în condiţiile art. 132 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC G.S. SPA, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâţilor şi admiterii apelului său.
Deşi recurenta – reclamantă nu îşi subsumează în drept criticile, dezvoltarea acestora permite încadrarea acestora în motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la următoarele aspecte:
- cauza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 262 din 31 ianuarie 2006 de BNP T.D.R. a fost analizată de instanţa de apel prin prisma art. 966 şi art. 968 C. civ. cu ignorarea stării de fapt reale dedusă din succesiunea evenimentelor, a calităţii cumpărătorului B.I., a destinaţiei pe care au dobândit-o imobilele cumpărate de intimatul B.I. şi de conţinutul contractului de vânzare-cumpărare evocat.
În argumentarea acestei critici recurenta – reclamantă prezintă amplu situaţia de fapt pe aspectele enumerate.
- în pronunţarea hotărârii recurate instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 1303 C. civ.
În argumentarea acestei critici recurenta – reclamantă reproşează instanţei de apel că în stabilirea valorii de plată a imobilelor nu a luat în considerare estimarea de piaţă realizată de o agenţie imobiliară pe care a depus-o la dosar, stabilind în mod eronat că nu există o disproporţie vădită între bun şi preţ în lipsa unor criterii obiective de determinare a preţului real, că fictivitatea preţului a fost analizată eronat în raport de probele administrate în dosar, preţul din contractul de vânzare-cumpărare neîndeplinind condiţiile art. 1303 C. civ.
- în prezenţa unui probatoriu insuficient instanţa de fond nu şi-a exercitat rolul activ consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., neexplicând părţilor care sunt probele necesare soluţionării cauzei şi nedispunând, din oficiu, probele ce trebuiau administrate pentru aflarea adevărului.
Intimaţii – pârâţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât nu a fost motivat în drept şi în subsidiar, ca nefondat.
Înalta Curte, examinând Decizia recurată din perspectiva criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta.
Deşi invocă în primele două critici încălcarea sau aplicarea eronată a unor dispoziţii legale, recurenta – reclamantă argumentează făcând trimiteri la situaţii de fapt şi probatorii administrate fără a indica în ce constă practic încălcarea legii.
Aşadar, primele două critici situează analiza acestora – în proporţie covârşitoare – în sfera examenului de temeinicie, aspect ce nu poate da efectivitate controlului de legalitate în această fază procesuală, astfel cum acesta este configurat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În cadrul celei de-a doua critici se pot reţine într-o mică proporţie trimiteri tangenţiale ale la încălcări ale dispoziţiilor art. 1303 C. civ., în ceea priveşte examinarea condiţiilor pe care trebuie să-l îndeplinească preţul vânzării.
Din această perspectivă Înalta Curte reţine că instanţa de apel a dat o corectă accepţiune preţului, din contractul de vânzare-cumpărare contestat, condiţiile sincerităţii şi a caracterului fictiv al preţului fiind analizate din perspectiva intenţiei părţii de a-l stabili şi ulterior de a efectua plata acestuia şi nu din cea a executării obligaţiei cum greşit susţine recurenta – reclamantă.
Ce-a de a treia şi ultima critică privind neexercitarea de către instanţa de fond a rolului activ consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. este singura critică de nelegalitate numai că aceasta vizează hotărârea instanţei de fond şi nu pe cea a instanţei de control judiciar care a pronunţat Decizia recurată, astfel că această critică nu poate fi analizată de instanţa de recurs.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC G.S. SPA împotriva deciziei nr. 60/A-C din 7 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1024/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1021/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
