ICCJ. Decizia nr. 1021/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1021/2012
Dosar nr. 486/102/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 1606 din 05 octombrie 2010, Tribunalul Mureş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul S.D., împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.524,97 lei reprezentând despăgubiri materiale egale cu contravaloarea bunurilor mobile confiscate în temeiul sentinţei penale nr. 31 din 5 iunie 1963 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, bunuri menţionate în procesele-verbale încheiate de executorul judecătoresc din cadrul Tribunalului Raionului Târgu Mureş în data de 3 august 1963 şi 25 noiembrie 1953, a respins ca rămasă fără obiect cererea reclamantului privind constatarea caracterului politic al condamnării acestuia prin sentinţa penală nr. 31 din 5 iunie 1963 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, pentru săvârşirea infracţiunii de „uneltire contra ordinii sociale", a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei reprezentând echivalentul în lei a sumei de 1.000 Euro, stabilită potrivit cursului practicat de Banca Naţională a României din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin condamnarea sa la pedeapsa închisorii de 3 ani, prin sentinţa penală nr. 31 din 5 iunie 1963 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, a respins restul pretenţiilor formulate de reclamant, obligând pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost condamnat pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209 pct. 2 lit. c) C. pen., condamnare cu caracter politic potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, iar în privinţa despăgubirilor pentru daunele materiale cauzate reclamantului prin confiscarea averii personale, instanţa a apreciat că cererea este întemeiată, întrucât s-a făcut dovada, prin înscrisurile depuse la dosar, că reclamantului i-au fost confiscate bunurile enumerate în acţiune, contravaloarea actuală a acestora fiind de 3.524,97 lei. Valoarea acestora a fost stabilită prin raportarea valorii lor de la data confiscării la dolarul american şi apoi transformarea sumei din dolari în lei, la cursul valutar de la data înregistrării acţiunii.
În privinţa acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin condamnare, cererea s-a admis doar în parte, constatându-se că reclamantului i s-au cauzat prin condamnarea penală cu caracter politic daune morale. La stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciului moral cauzat instanţa a ţinut seama de criteriile prevăzute de art. 5 alin. (1)1 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost aceasta modificată prin OUG nr. 62/2010.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal, au declarat apel atât reclamantul S.D., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Apelantul reclamant a solicitat schimbarea sentinţei, în sensul admiterii în întregime a petitului privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, în sumă totală de 100.000 lei. În susţinerea acestei critici apelantul a arătat că aspectele reţinute de prima instanţă, în sensul că prejudiciul moral a fost în mare parte reparat nu sunt reale, calculul prezentat în sentinţă fiind greşit, iar instanţa nu a prezentat niciun argument pentru care s-ar fi impus acordarea unei sume sub maximul stabilit.
Apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Mureş a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantului, iar pe cale de consecinţă, înlăturarea obligării la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului, pârâtul a arătat că în privinţa capătului de cerere privind daunele morale se impune a se face aplicarea dispoziţiilor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, iar în privinţa petitului vizând despăgubirile materiale, a arătat că, în cauză trebuie să fie făcută dovada faptului că reclamantul nu a uzitat în acest sens de legislaţia reparatorie existentă până la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât în acest caz poate fi vorba şi de o îmbogăţire fără just temei care nu a fost dorită de legiuitor la momentul edictării actului normativ.
Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, prin Decizia nr. 82A din 8 septembrie 2011, a respins ca nefondat apelul reclamantului şi a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte hotărârea atacată şi a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru daunele morale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei. În pronunţarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă următoarele:
- la momentul soluţionării prezentei căi de atac se impun cu forţă general obligatorie deciziile Curţii Constituţionale invocate anterior, decizii care au avut ca efect suspendarea şi respectiv, încetarea efectelor dispoziţiilor legale ce constituie temei al acţiunii reclamantului.
- nu există nicio probă din care să rezulte situaţia invocată de pârâtul apelant referitor la despăgubirile acordate pentru daunele materiale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâtul.
Recurentul - reclamant a solicitat modificarea deciziei instanţei de apel în sensul admiterii apelului său şi în consecinţă să se dispună modificarea sentinţei civile nr. 1606 din 05 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Mureş, admiterea în întregime şi a capătului de cerere privind obligarea pârâtului Statul Român la plata unei sume de 100.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării reclamantului, cu menţinerea restului dispoziţiilor şi respingerea apelului formulat de pârâtul Statul Român; fără cheltuieli de judecată în recurs.
Recurentul - reclamant îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vizează greşita aplicare a legii de către instanţă în soluţionarea capătului de cerere având ca obiect despăgubirile acordate pentru prejudiciul material şi aplicarea eronată a principiului tempus regit actum în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la petitul privind despăgubirile acordate pentru prejudiciul moral din perspectiva incidenţei în speţă a efectelor deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 al Curţii Constituţionale.
Recurentul – pârât solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi respingerea în tot a acţiunii reclamantului.
Recurentul – pârât îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. considerând că hotărârea recurată nu conţine suficiente argumente legale în ceea ce priveşte menţinerea în sarcina sa a obligaţiei de plată a daunelor materiale în cuantumul stabilit de instanţă.
În esenţă criticile acestui recurent vizează pe de-o parte modul de determinare a cuantumului despăgubirilor materiale acordate de către instanţa de fond şi menţinute de instanţa de apel şi, pe de altă parte, neanalizarea aspectelor referitoare la drepturile care au fost acordate reclamantului de legislaţia reparatorie existentă până la apariţia Legii nr. 221/2009.
În dezvoltarea acestor două critici recurentul-pârât aduce următoarea argumentaţie:
- fundamentul acordării despăgubirilor materiale şi care a stat la baza pronunţării soluţiei atât a instanţei de fond, soluţie menţinută si de către instanţa de apel, a constat în fapt în raportarea valorii bunurilor confiscate la dolarul american şi apoi transformarea sumei din dolari în lei, la cursul valutar de la data înregistrării acţiunii. Raportat la acest aspect apreciază că în cauză trebuia să fie făcută dovada faptului că reclamantul nu a uzitat în acest sens de legislaţia reparatorie existentă până la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât în acest caz poate fi vorba şi de o îmbogăţire fără just temei care nu a fost dorită de legiuitor la momentul edictării actului normativ. Faţă de acest aspect, recurentul apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de apel nu a vizat şi analiza criticii sale adusă modului de determinare de către instanţa de fond a cuantumului despăgubirilor materiale, instanţa de apel mărginindu-se doar la a arăta faptul că în cauză nu s-a făcut dovada faptului că Statul Român ar fi despăgubit reclamantul.
- dispoziţiile Legii nr. 24/2000, în concret art. 16 cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor", stabileşte că în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
- în cauza dedusă judecăţii, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel a stabilit ca metodă de calcul a despăgubirilor materiale raportarea valorii bunurilor confiscate la dolarul american şi apoi transformarea sumei din dolari în lei, la cursul valutar de la data înregistrării acţiunii, rezultatul metodei îmbrăcând forma unor concluzii ale unui raport de evaluare, în situaţia în care instanţa nu a încuviinţat o asemenea probă. Atât timp cât proba cu expertiză nu a fost încuviinţata de către instanţa de fond subscrisa în temeiul art. 167 alin. (5) C. proc. civ. nu avea posibilitatea de a solicita încuviinţarea „unei dovezi contrarii" atât timp cât nu s-a pus problema încuviinţării unei astfel de dovezi.
- instanţa de fond, şi ulterior prin menţinerea soluţiei, si instanţa de apel, şi-a întemeiat în mod greşit soluţia, în speţă nefiind analizat suficient dacă reclamantul a beneficiat de legislaţia reparatorie anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, şi de asemenea nefiind analizată nici critica subscrisei fata de modul de determinare a despăgubirilor acordate de către instanţa de fond, în lipsa încuviinţării unei probe cu expertiză.
Înalta Curte, examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru motivele ce se vor arăta:
I. Cu privire la recursul reclamantului.
Criticile referitoare respingerea cererii de acordare a daunelor morale, faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. XII din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
II. Cu privire la recursul pârâtului.
Criticile formulate de recurentul – pârât sunt nefondate, întrucât cuantumul despăgubirilor materiale fiind corect determinat, în baza legislaţiei incidente la acel moment, astfel că în speţă nu se pune problema unei îmbogăţiri fără justă cauză a reclamantului.
Aceasta pentru că instanţa a făcut o corectă aplicare a normelor legale cu caracter reparatoriu raportându-se în mod legal la valoarea actualizată a bunurilor enumerate în acţiune, cursul valutar uzitat fiind un reper pertinent în stabilirea întinderii prejudiciului material suferit de recurentul – reclamant.
Recurenta – pârâtă formulează o serie de critici ce vizează administrarea probatoriului situându-le astfel în sfera examenului de temeinicie şi nu în cel al examenului de legalitate configurat de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., motiv pentru care acestea nu vor fi analizate în această fază procesuală.
Reţinând aşadar suficienţa argumentării în drept a deciziei atacate precum şi faptul că aceasta nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate de recurentul – pârât, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul pârâtului.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul S.D. şi de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Mureş împotriva deciziei nr. 82/A din 8 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1022/2012. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 1020/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
