ICCJ. Decizia nr. 997/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 997/2012
Dosar nr.129/109/2010
Şedinţa publică din 16 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 129/109/2010 pe rolul Tribunalului Argeş, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul municipiului Piteşti şi Municipiul Piteşti, prin primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună modificarea Dispoziţiei nr. 4256 din 7 decembrie 2009, în sensul stabilirii de despăgubiri la valoarea de piaţă a apartamentului ce a făcut obiectul notificării.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin notificarea formulată a solicitat acordarea de despăgubiri pentru apartamentul situat în Piteşti, str. I. C. Brătianu, dobândit în baza contractului de construire din 26 decembrie 1979 şi pentru care a plătit suma de 70.000 lei cu titlul de avans, iar 87.106 lei prin împrumut C.E.C. Apartamentul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 53 din 28 februarie 1983, iar preluarea efectivă s-a realizat în baza procesului verbal din 24 martie 1983. S-a mai arătat, că prin dispoziţia atacată s-a dispus acordarea sumei de 75.726 lei, reprezentând suma plătită de fostul proprietar, cu motivaţia ca diferenţa de 121.132 lei ar fi fost plătită de comitetul executiv al fostului C.P.A.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.4 pct. B, art. 9.3 lit. b) din Normele Metodologice şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea completatoare formulată la data de 8 iunie 2010, reclamanta a solicitat şi desfiinţarea Dispoziţiilor nr. 685 din 22 martie 2010 şi nr. 1180 din 14 mai 2010, prin care a fost modificată Dispoziţia nr. 4256 din 7 decembrie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 247 din 23 noiembrie 2010, Tribunalul Argeş a admis acţiunea, a modificat Dispoziţia nr. 4256 din 07 decembrie 2009, în sensul că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru imobilul revendicat, la valoarea de piaţă determinată conform legii şi s-a dispus desfiinţarea Dispoziţiilor nr. 1180 din 14 mai 2010 şi nr. 685 din 22 martie2010.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, deoarece Legea nr. 10/2001 nu conţine prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite la restituirea imobilelor, sunt aplicabile regulile de drept comun, astfel că trebuie stabilit dacă la data preluării abuzive a apartamentului în litigiu reclamanta dobândise dreptul de proprietate asupra acestuia.
În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 5/1973 (în vigoare la data preluării abuzive), contractul de construire, având ca obiect obligaţia de a face, nu transfera dreptul de proprietate asupra locuinţei în momentul contractării, dreptul de proprietate născându-se în momentul în care cumpărătorul prelua imobilul prin procesul verbal de predare primire.
În speţă, în baza contractului de construire din 26 decembrie 1979, constructorul O.J.C.V.L. Argeş s-a obligat să construiască un apartament reclamantei E.M., contra sumei de 157.106 lei, din care, conform contractului de împrumut din 26 decembrie 1979, suma de 70.000 lei a fost achitată cu titlul de avans, iar diferenţa urma să fie achitată în rate, apartamentul fiind predat reclamantei, conform procesului verbal de primire-recepţie din data de 8 ianuarie 1981.
Apartamentul a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 223/1974, aspect ce rezultă din Decizia nr. 53 din 28 februarie 1983 a comitetului executiv al Consiliului Popular al Judeţului Argeş şi din procesul-verbal din data de 24 martie 1983, iar ulterior a fost închiriat către numitul D.I., conform contractului de închiriere din 27 aprilie 1987, şi înstrăinat acestuia, în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990, prin contractul de vânzare-cumpărare din 31 iulie 1991.
Prin notificare, reclamanta C.M. a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru acest apartament, iar prin Dispoziţia nr. 4256 din 7 decembrie 2009 s-a propus acordarea de despăgubiri la nivelul actualizat al sumei de 75.726 lei, reprezentând suma plătită de notificatoare până la plecarea din ţară, cu motivarea că diferenţa de 121.132 lei a fost plătită de comitetul executiv al fostului Consiliu Popular Argeş, către C.E.C.
S-a mai reţinut că, din probele administrate, rezultă că la data preluării abuzive a apartamentului în litigiu de către stat reclamanta dobândise dreptul de proprietate asupra apartamentului, în baza procesului verbal de predare-primire din 8 ianuarie 1981, astfel că aceasta a făcut, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, dovada dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu.
Împrejurarea că, astfel cum rezultă din adresa din 21 februarie 1983 a comitetului executiv al fostului Consiliul Popular al Judeţului Argeş şi art. 4 din Decizia nr. 53 din 28 februarie 1983, reclamanta nu ar fi achitat întreg creditul conform contractului de împrumut mai sus menţionat, suma fiind achitată de fostul comitet executiv, în baza art. 3 din Decretul nr. 182/1977, nu are semnificaţia unei pierderii a dreptului de proprietate din partea reclamantei, întrucât nerespectarea clauzelor contractului de împrumut putea atrage doar răspunderea contractuală a acesteia în condiţiile legii. Noul creditor, fostul comitet executiv al Consiliului popular Argeş (sau succesorul acestuia), ca urmare a subrogaţiei în drepturile C.E.C. - ului, putea solicita executarea obligaţiilor contractuale, respectiv restituirea împrumutului de la reclamanta C.M., în termenul de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Pentru aceste considerente, tribunalul a conchis că reclamanta C.M., având calitatea de proprietar deposedat al apartamentului în litigiu, are îndreptăţirea de a primi despăgubiri pentru întregul apartament la valoarea de piaţă a acestuia, determinată conform standardelor internaţionale de evaluare.
Referitor la solicitarea reclamantei de a i se acorda despăgubiri băneşti de către instanţa de judecată, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi se transmit secretariatului comisiei centrale pentru acordarea de despăgubiri, însoţite de Decizia sau dispoziţia conţinând propunerea motivată de acordare de despăgubiri şi de documentaţia aferentă, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) şi alin. (7) al aceluiaşi articol, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
A concluzionat instanţa, că reclamanta trebuie să recurgă la procedura specială pentru acordarea despăgubirilor pentru apartamentul în litigiu.
În ceea ce priveşte cererea de desfiinţare a Dispoziţiilor nr. 1180 din 14 mai 2010 şi nr. 685 din 22 martie 2010, prin care s-a modificat Dispoziţia nr. 4256 din 7 decembrie 2009, în cursul soluţionării prezentului litigiu, tribunalul a reţinut că dispoziţia prin care se soluţionează notificările formulate de persoanele îndreptăţite constituie un act administrativ. Astfel, din dispoziţiile art. 21 alin. (1), art. 25 alin. (1), (4) şi (6), şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că dispoziţia de restituire în natură sau, după caz, de refuz a restituirii în natură, este atributul exclusiv al primarului, urmare a sesizării primăriei, ca unitate deţinătoare, de către persoana interesată, printr-o notificare, în termenul imperativ stabilit de lege.
Prin urmare, prin dispoziţia emisă de primar iau naştere drepturi noi, se stabilesc obligaţii noi, dar pot fi şi refuzate pretenţii juridice pe care le formulează titularul notificării. Drepturile şi obligaţiile care iau naştere nu au la bază acordul de voinţă dintre persoana îndreptăţită şi unitatea deţinătoare, ci reprezintă efectele unei singure voinţe juridice, care provine de la administraţia publică locală, astfel încât dispoziţia primarului este un act juridic unilateral, trăsătură caracteristică actului administrativ.
Mai mult, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, statuau expres la pct. 23.7 că dispoziţia amintită este un act administrativ de putere.
Ca urmare, revocarea/anularea ulterioară a dispoziţiei de restituire în natură a imobilului, nu se mai poate realiza pe cale administrativă. A admite posibilitatea revocării de către unitatea emitentă a dispoziţiei de restituire, ca urmare a faptului că aceasta în mod culpabil nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale de a verifica întreaga documentaţie, înseamnă a aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, fapt incompatibil cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
Prin Decizia civilă nr. 43/ A din 15 martie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâţii Primarul municipiului Piteşti şi Municipiul Piteşti, prin primar, precum şi cererea intimatei privind plata cheltuielilor de judecată, reţinând, în esenţă, următoarele:
Reclamanta C.M. a încheiat contractul de construire din 26 decembrie 1979, pentru suma de 157.106 lei, din care a achitat suma de 70.000 lei cu titlu de avans, diferenţa urmând a fi achitată în rate lunare, conform contractului de împrumut încheiat cu C.E.C. - ul.
La data de 08 ianuarie 1981, apartamentul construit a fost predat reclamantei, în baza procesului-verbal de predare-primire recepţie, dată la care s-a născut dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului respectiv.
În momentul în care imobilul a fost preluat în proprietatea statului, prin Decizia nr. 53 din 28 februarie 1983 a comitetului executiv al Consiliului Popular al judeţului Argeş, în baza Decretului nr. 223/1974, suma totală plătită de către reclamantă din preţul imobilului era de 75.726 lei.
Aşa cum corect au susţinut apelanţii, diferenţa de preţ a apartamentului a fost achitată, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 182/1977, de fostul comitet executiv, aspect ce rezultă din adresa din 21 februarie 1983 şi din Decizia nr. 53 din 28 februarie 1983 art. 4 aspect care, de altfel, nici nu a fost contestat de către reclamantă.
Faţă de cele arătate, s-a conchis că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin contractul de construire şi procesul-verbal de predare-primire, iar împrejurarea că aceasta nu a achitat întreg creditul, diferenţa de 121.232 lei fiind plătită de fostul comitet executiv, nu semnifică pierderea dreptului de proprietate; că nerespectarea contractului de împrumut poate atrage eventual răspunderea contractuală a reclamantei, iar raporturile juridice dintre aceasta şi succesorul în drepturi al fostului comitet executiv sunt guvernate de instituţia subrogaţiei, şi că dreptul de creanţă al fostului comitet executiv nu înlătură dreptul de proprietate al reclamantei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Primarul municipiului Piteşti şi Municipiul Piteşti, prin primar, criticând-o pentru nelegalitate şi indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâţii au arătat că instanţa de apel a reţinut că „reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin contractul de construire şi procesul - verbal de predare - primire, iar împrejurarea că nu a achitat întreg creditul, diferenţa de 121.232 lei fiind plătită de fostul comitet executive, nu semnifică pierderea dreptului de proprietate..", însă dreptul de proprietate al reclamantei a fost pierdut la momentul confiscării imobilului, iar în prezent nu poate fi restituită decât sumă ce a constituit avansul plătit de reclamantă şi nu întreaga sumă ce a fost suportată de către stat, respectiv de comitet executiv al fostului Consiliu Popular Argeş, potrivit Deciziei nr. 53 din 28 februarie 1983, căreia nu i se poate da o altă interpretare, dat fiind faptului că şi-a produs efecte, fiind însuşită chiar de la momentul emiterii de către reclamantă.
Mai mult, din actele prezentate de reclamantă nu rezultă că aceasta a achitat integral preţul apartamentului până la data plecării în Germania, singura dovadă de plată este chitanţa de achitare a avansului, situaţie în care, în mod corect, s-a dispus restituirea sumei de 75.726 lei, prin Dispoziţia emisă de Primarul Municipiului Piteşti, dat fiind faptul că diferenţa de 121.132 lei a fost achitată de comitetul executiv al fostului Consiliul Popular Judeţean Argeş, după stabilirea domiciliului reclamantei în Germania.
În cadrul motivelor de apel, s-a arătat că reclamanta poate primi despăgubiri doar la nivelul sumei de 75.726 lei, actualizată la valoarea de piaţă şi nu pentru întreaga sumă, iar motivarea instanţei este bazată numai pe prezumţii şi nu pe probatoriul administrat, în sensul că reclamanta nu şi-a pierdut dreptul de proprietate, ci numai acela de folosinţă, motiv pentru care ar fi îndreptăţită la restituirea contravalorii apartamentului, la valoarea de piaţă, deşi singura sumă ce poate fi restituită acesteia este de 75.726 lei, actualizată la valoarea de piaţă.
Pe de altă parte, s-a arătat că se impune ca actul de preluare al imobilului să fi fost contestat de reclamantă, potrivit dispoziţiilor HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice le aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, întrucât Legea nr. 10/2001 a dat posibilitatea foştilor proprietari de a dobândi în natură s-au de a primi despăgubiri pentru imobilele ce au intrat în proprietatea statului abuziv, în perioada 1945-1989, cu condiţia de a dovedi acest drept, însă, din actele depuse la dosar nu se poate reţine că reclamanta a făcut dovada că a achitat în totalitate apartamentul pentru a putea pretinde întreaga valoare a acestuia şi, prin urmare, nu s-a dat o interpretare corectă probelor administrate în cauză.
În şedinţa publică din 16 februarie 2012, intimata-reclamantă, prin apărătorul ales, a invocat excepţia nulităţii recursului, în sensul că, deşi temeiurile indicate prin cererea de recurs vizează motive de nelegalitate, din motivarea concretă a recursului rezultă invocarea exclusiv a unor motive de netemeinicie.
Analizând această excepţie, instanţa o constată neîntemeiată, urmând a fi respinsă, în consecinţă, pentru cele ce succed.
Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în temeiul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin. (2)", iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., „indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibil încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.".
Or, prin cererea de recurs, reclamanta a indicat ca temei legal al criticilor formulate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., iar din dezvoltarea acestora rezultă că s-au formulat critici privind nelegalitatea deciziei recurate, ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi, întrucât aceasta nu a achitat integral creditul, este îndreptăţită numai la restituirea sumei de 75.726 lei, actualizată la valoarea de piaţă.
De aceea, instanţa, analizând Decizia recurată în raport de criticile formulate, ce se circumscrie art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată următoarele:
Astfel, deşi nu arată expres, faţă de circumstanţele concrete ale cauzei ce nu pot fi reevaluate în recurs, recurenţii-pârâţi, susţinând că Decizia recurată este nelegală, întrucât reclamanta nu a făcut dovada proprietăţii asupra apartamentului în litigiu, neachitând integral preţul apartamentului, situaţie în care aceasta este îndreptăţită numai la restituirea sumei de 75.726 lei actualizată la valoarea de piaţă, pârâţii critică, implicit, pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea prevederilor art. 23.1 lit. a) din HG nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţelege „orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizaţie şi în măsura în care acestea se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea)".
În speţă, reclamanta C.M. a făcut dovada dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, ce a constituit obiectul notificării formulate de aceasta în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a fost preluat de stat abuziv prin Decizia nr. 53 din 28 februarie 1983 emisă de comitetul executiv al fostului Consiliu Popular al judeţului Argeş, în baza Decretului nr. 223/1974, cu procesul-verbal de predare-primire recepţie din data de 8 ianuarie 1981.
Faptul că, faţă de împrejurarea că reclamanta nu a achitat integral preţul apartamentului, diferenţa de preţ de 121.132 lei a fost plătită de către comitetul executiv al fostului Consiliu Popular al judeţului Argeş, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 182/1977, nu semnifică pierderea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului în litigiu, întrucât plata diferenţei de preţ efectuată în cauză nu a avut caracter translativ de proprietate.
Prin urmare, corect au stabilit instanţele de fond şi apel că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu şi că este îndreptăţită dă primească despăgubiri, în baza Legii nr. 10/2001, pentru întregul apartament la valoarea de piaţă a acestuia.
Celelalte critici formulate de recurenţii-pârâţi, aşa cum au fost expuse mai sus, vizează aprecierea probatoriului administrat în cauză de către instanţele de fond şi apel, şi nu se pot circumscrie niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, iar, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-pârâţi Primarul municipiului Piteşti şi Municipiul Piteşti, prin primar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului ca neîntemeiată.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Piteşti şi Municipiul Piteşti prin primar împotriva deciziei nr. 43/ A din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 995/2012. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 980/2012. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
