ICCJ. Decizia nr. 1019/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1019/2012
Dosar nr.9419/118/2009
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa la 15 septembrie 2009 reclamanta R.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând instanţei obligarea pârâtului la restituirea în echivalent la preţul de circulaţie a valorii bunurilor confiscate, acordarea de daune morale în sumă de 100.000 Euro şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că este descendentă de gradul II (nepoată de fiu) a defunctului G.H., conform certificatul de moştenitor nr. 79/1973 emis de pe urma defuncţilor G.H., G.G. şi G.F.
Prin contractul de vânzare cumpărare nr. 30 din 29 octombrie 1947 G.H. a cumpărat de la Ministrul Agriculturii şi Domeniilor suprafaţa de teren de 2400 mp situat în vatra satului Viile Noi, comuna Viile Noi judeţ Constanţa.
Prin sentinţa penală nr. 185 din 16 iulie 1960 a Tribunalului Militar Constanţa autorul reclamantei, G.H., a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională şi la 3 ani interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire împotriva ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 C. pen. , totodată fiind aplicată şi măsura confiscării totale a averii conform art. 25 pct. 6 C. pen.
Prin Decizia penală nr. 1366 pronunţată în dosarul nr. 952/1996 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat de procurorul general, a casat sentinţa penală nr. 185 din 16 iulie 1960 şi a dispus achitarea autorului reclamantei în temeiul disp. art. 10 lit. d) C. proc. pen. Prin aceeaşi decizie a fost înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii inculpatului.
A mai susţinut reclamanta că, în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoana care a suferit o condamnare cu caracter politic este îndreptăţită să obţină despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate şi pentru că bunurile autorului său, confiscate prin sentinţa penală, nu i-au fost restituite şi nu a beneficiat nici de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, solicită acordarea de despăgubiri materiale.
De asemenea, solicită reclamanta ca în temeiul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 să se acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat, condamnarea politică a autorului repercutându-se negativ asupra sa şi asupra familiei sale.
Prin sentinţa civilă nr. 1888 din 19 noiembrie 2010 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantei R.M. şi a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 910.000 lei reprezentând despăgubiri. A respins celelalte pretenţii ale reclamantei ca nefondate şi a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 601 lei cheltuieli de judecată – onorariu expert.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut, în privinţa cererii de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei, că prin Legea nr. 221/2009 legiuitorul a dat o satisfacţie morală persoanelor persecutate politic în perioada regimului comunist, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului iar această recunoaştere este suficientă în raport cu suferinţa resimţită de autorul reclamantei, fără a se mai impune reparaţii suplimentare cu caracter pecuniar.
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate de reclamantă pentru terenul confiscat autorului cu ocazia condamnării politice, prima instanţă a apreciat întemeiată această cerere „deoarece casarea sentinţei penale de către Curtea Suprema de Justiţie a înlăturat condamnarea autorului si măsura confiscării averii acestuia, astfel că în prezent confiscarea nu mai are temei legal, restituirea terenului fiind imposibil în natură datorită destinaţiei actuale, justifică acordarea de despăgubiri băneşti în cuantumul stabilit de expert".
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice.
Întrucât apelul nu a fost motivat de către pârât instanţa, în temeiul art. 292 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere caracterul devolutiv al apelului, a apreciat legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate în raport de problemele de fapt şi de drept dezbătute la prima instanţă, pronunţând prin Decizia nr. 376 din 21 septembrie 2011 următoarea soluţie: "Admite apelul formulat de apelantul pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, reprezentat de DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CONSTANŢA, schimbă în parte sentinţa apelată în sensul că respinge ca nefondată cererea de acordare a daunelor materiale pentru bunurile confiscate, menţine restul dispoziţiilor sentinţei apelate".
În pronunţarea acestei decizii instanţa a reţinut în esenţă, că persoanelor cărora li s-a recunoscut, prin legile speciale de reparaţie adoptate în România după 1990, dreptul de a obţine măsuri reparatorii pentru bunurile preluate abuziv de stat, inclusiv prin confiscare ca urmare a condamnării cu caracter politic, nu pot obţine despăgubiri, pentru aceleaşi bunuri, şi în temeiul Legii nr. 221/2009, evitarea unei duble reparaţii fiind expres prevăzută de legiuitor, în speţă fiind necontestat faptul că prin Dispoziţia nr. 3782 din 31 iulie 2007 emisă de Primarul Municipiului Constanţa dispunându-se, în condiţiile Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului în litigiu către notificatoarea R.M. A mai reţinut instanţa şi că prin Dispoziţia nr. 7154 din 13 decembrie 2007 Primarul Municipiului Constanţa a dispus revocarea Dispoziţiei nr. 3782/2007, dar că această dispoziţie de revocare a fost contestată în instanţă de către reclamanta R.M., în dosarul nr. 881/118/2008 al Tribunalului Constanţa, cauza nefiind soluţionată până la data formulării cererii de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, întrucât a fost suspendată în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
Instanţa de fond a avut în vedere şi faptul că reclamanta a iniţiat o procedură de restituire a aceluiaşi imobil şi pe calea dreptului comun, printr-o cerere adresată instanţei la 3 decembrie 2008 solicitând obligarea pârâtului Municipiul Constanţa să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 2000 mp situat în Constanţa. Şi această procedură, chiar dacă nu s-a finalizat printr-o hotărâre irevocabilă de restituire, a fost declarată cel puţin admisibilă prin Decizia definitivă nr. 214/C din 30 septembrie pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, ceea ce presupune că reclamanta are recunoscut, în acest moment, accesul şi la o a doua procedură de restituire.
A concluzionat instanţa de fond că, în raport de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 condiţiile de acordare de despăgubiri nu sunt prezente în speţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi a schimbării în parte a sentinţei în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 180.000 Euro la cursul zilei din ziua plăţii.
Recurenta – reclamantă îşi subsumează criticile pe art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., argumentaţia adusă în susţinere vizând următoarele aspecte:
- contradictorialitatea existentă între considerentele deciziei dedusă de recurentă din faptul că instanţa a reţinut, pe de-o parte, că reclamanta ar fi fost despăgubită în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte că partea nu ar fi îndreptăţită la despăgubiri de vreme ce averea, autorului acesteia nu a fost confiscată. Precizează recurenta sub acest aspect, că în mod real nu a primit nicio despăgubire, de vreme ce imobilul aparţine încă domeniului privat al Municipiului Constanţa, fapt ce în opinia recurentei induce ideea confiscării acestuia;
- aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţă a art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2010 în raport de situaţia de fapt relevată de probatoriul administrat din care rezultă că demersul iniţiat de recurenta – reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost finalizat ceea ce ar conduce la ideea că, întrucât reclamanta nu primise nimic la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, era îndreptăţită să iniţieze demersul judiciar în baza acestui act normativ, pentru atingerea aceleiaşi finalităţi;
- aplicarea greşită a art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 în sensul că instanţa a interpretat eronat raportul de determinare existent între procedurile reglementate de cele două legi, recurenta - reclamantă concluzionând sub acest aspect că nu procedura iniţiată în temeiul Legii nr. 221/2009 ar fi trebuit suspendată în vederea soluţionării celei începută sub Legea nr. 10/2001, ci aceasta din urmă ca urmare a soluţionării celei dintâi;
- în aplicarea greşită a legii instanţa de apel a considerat că formularea unei cereri de revendicare a imobilului, în absenţa pronunţării unei hotărâri irevocabile în cauză, a constituit un impediment legal în acordarea despăgubirilor pe Legea nr. 221/2009.
- în critica ce vizează modul de acordare a despăgubirilor, recurenta – reclamantă precizează că acestea trebuie să se raporteze la suprafaţa de 2000 mp,, evaluată prin raportul de expertiză la suma de 180.000 Euro la cursul în lei din ziua plăţii.
- într-o ultimă critică recurenta – reclamantă reproşează instanţei insuficienta examinare a materialului probatoriu existent la dosar.
Înalta Curte, examinând Decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 reţinând că nu este întrunită condiţia prevăzută de textul de lege menţionat, ca reclamanta să nu fi obţinut despăgubiri.
Aceasta pentru că, astfel cum confirmă de altfel recurenta, prin Dispoziţia nr. 3782 din 31 iulie 2007 emisă de Primarul Municipiului Constanţa în aplicarea Legii nr. 10/2001 s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu. Revocarea acestei decizii a fost contestată în instanţă, judecata acestei pricini fiind suspendată conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., cauza nefiind astfel soluţionată definitiv la data iniţierii de către reclamantă a celui de-al doilea demers judiciar, întemeiat pe Legea nr. 221/2009.
Aşadar, la momentul formulării acţiunii în despăgubire în baza Legii nr. 221/2009) Decizia nr. 3782 din 3 iulie 2007 emisă de Primărie era în vigoare chiar dacă procedura iniţiată în baza Legii nr. 10/2001 nu era finalizată.
Chiar dacă procedura reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru emiterea titlurilor la despăgubiri este o procedură de durată şi nu s-a finalizat încă recurenta nu mai poate pretinde obţinerea unui nou titlu de despăgubiri în temeiul altei reglementări legale pentru aceleaşi bunuri – prin urmare nu poate pretinde obţinerea unei duble reparaţii a daunelor materiale, art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 neconţinând reglementări privitoare la subordonarea sau subsidiaritatea Legii nr. 10/2001, în raport cu Legea nr. 221/2009.
Aşadar, potrivit textului legal, acordarea de despăgubiri în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 republicată cu modificările şi completările ulterioare, norma de drept interpretându-se în sensul că aplicarea Legii nr. 221/2009 este prioritară în ipoteza în care demersurile iniţiate în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru obţinerea aceloraşi despăgubiri nu s-au finalizat, or, în speţă, nu s-a putut reţine o asemenea ipoteză - cererea reclamantei fiind soluţionată în sensul admiterii prin pronunţarea deciziei primăriei de restituire în natură a imobilului.
Încetarea procedurii iniţiată în temeiul Legii nr. 10/2001 – în condiţiile promovării unei acţiuni în acelaşi scop bazată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 - se justifică tocmai pentru a se evita obţinerea unei duble reparaţii.
Prin urmare, ce-a de-a doua condiţie: despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, nu este îndeplinită, reclamanţii beneficiind în prezent de măsurile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, nu sunt îndeplinite cele două condiţii, prevăzute în mod expres şi cumulativ de art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Faţă de cele menţionate, se reţine că instanţa de apel în mod judicios a interpretat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, Decizia recurată neconţinând dispoziţii şi raţionamente care să se excludă unele pe altele.
Aşadar, chiar în condiţiile în care procedura reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru emiterea titlurilor la despăgubiri este o procedură de durată ce nu s-a finalizat încă, reclamanţii nu mai pot pretinde obţinerea unui nou titlu de despăgubiri în temeiul altei reglementări legale pentru aceleaşi bunuri.
Pentru aceste considerente Înalta Curte reţine şi corecta interpretare şi aplicare de către instanţa de control judiciar dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 reţinând sensul condiţionării pe care legiuitorul o face între promovarea a două proceduri distincte dar care nu au aceeaşi finalitate din perspectiva evitării dublei dezdăunări, dublei reparaţii a daunelor materiale.
Criticile vizând administrarea de probatorii şi situaţii de fapt nu vor fi analizate întrucât ele pun în discuţie temeinicia nu nelegalitatea hotărârii atacate.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta R.M. împotriva deciziei nr. 376 din 21 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi de familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1020/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1017/2012. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
