ICCJ. Decizia nr. 998/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 998/2012
Dosar nr.6453/3/2010
Şedinţa publică din 16 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4 februarie 2010 la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă reclamantul H.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia să soluţioneze obligaţiile impuse în sarcina ei prin sentinţa civilă nr. 1244 din 23 octombrie 2006 a Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 797 din 7 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti secţia a V-a civilă, a admis cererea reclamantului şi a dispus anularea Dispoziţiei nr. 12498 din 15 februarie 2010 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, obligând pârâta să emită o dispoziţie motivată prin care să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunurile aparţinând Ţ.I., înmatriculată la 16 octombrie 1946 la Camera de Comerţ şi Industrie şi rechiziţionată împreună cu instalaţiile, utilajul industrial şi auxiliar, accesoriile, inclusiv materia primă şi finită, în mod abuziv, prin Decizia Ministrului Industriilor nr. 3161 din 17 octombrie 1949.
Pentru pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut în esenţă că reclamantul a fost proprietarul, în calitate de asociat unic, al Ţ.I., intrată în mod abuziv în proprietatea statului, prin Ordinul Ministrului Industriilor nr. 3161 din 17 octombrie 1949 şi că acesta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru această ţesătorie în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin apelul declarat împotriva acestei sentinţe, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, a susţinut că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 22 - 23 din Legea nr. 10/2001, sarcina probei revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită, iar actele depuse de către contestator şi avute în vedere de comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 la pronunţarea deciziei contestate nu dovedesc dreptul de proprietate al reclamantului.
Municipiul Bucureşti nu are obligaţia legală de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea despăgubirilor în condiţiile legii speciale, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin Decizia nr. III/ A din 7 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1244/2006, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8034 din 27 noiembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a statuat asupra obligaţiei apelantului pârât, care îi incumbă, în temeiul dispoziţiilor art. 22 - 23 din Legea nr. 10/2001, de a emite o dispoziţie motivată de soluţionare a notificării formulate de către intimatul reclamant din prezenta cauză.
În cadrul acelui litigiu, instanţele au lămurit şi chestiunea de drept referitoare la depunerea de către persoana îndreptăţită a dovezilor relative la dreptul de proprietate.
S-a mai reţinut că apelanta nu a precizat în ce modalitate ar fi trebuit completat probatoriul de către reclamant pentru ca înscrisurile să fie suficiente în dovedirea dreptului de proprietate.
Referirea generică la nedepunerea unor dovezi cu privire la dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului nu a putut fi avută în vedere, deoarece, aşa cum s-a reţinut şi prin hotărârile anterioare, unitatea deţinătoare avea obligaţia de a solicita persoanei îndreptăţite completarea documentaţiei pentru a se putea emite dispoziţia sau Decizia.
Este evident, din examinarea soluţiei apelate, că Tribunalul a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, dispoziţii pe care apelanta pârâtă le-a invocat în motivarea apelului, însă, în acelaşi timp demonstrează că, nici până la data promovării acestuia, nu a emis Decizia la care a fost obligată provocând o depăşire a duratei rezonabile a procedurii.
Chiar apelanta face referire la competenţele care-i revin potrivit cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005, respectiv acelea de a se limita numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare a despăgubirilor, însă, această propunere, nu există, aşa cum am arătat mai sus, pârâta prevalându-se de modalitatea efectivă de acordare a despăgubirilor, care, într-adevăr, aparţine unei alte autorităţi, şi omite să îşi execute propria obligaţie care îi revine, potrivit cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, încă din data de 27 iulie 2001, data formulării notificării.
Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor se susţine că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece prin dispoziţia Primarului general din 15 februarie 2010 a fost respinsă notificarea reclamantului din 18 iulie 2001, căci notificatorul nu a făcut dovada în conformitate cu art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că utilajele şi instalaţiile există fizic sau că au fost casate, distruse sau înlocuite.
Pârâta a mai arătat că prin sentinţa instanţei de fond, menţinută de hotărârea recurată a fost practic obligată a pune în executare sentinţa civilă nr. 1244/2006, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8034 din 27 noiembrie 2007 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, deşi prin dispoziţia primarului notificarea a fost respinsă.
La termenul de judecată din 16 februarie 2012 Înalta Curte a invocat excepţia nulităţii recursului, dat fiind că susţinerile recurentului din motivarea căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanţă, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., reţinând cauza spre soluţionare pe acest aspect.
Faţă de excepţia invocată din oficiu Înalta Curte apreciază că este întemeiată şi o va admite ca atare, pentru următoarele considerente:
Conform art. 306 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., neîncadrarea motivelor de recurs în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. conduce la nulitatea recursului.
În cauză, chiar dacă recurentul a invocat explicit dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că susţinerile formulate nu se încadrează în acest caz şi nici nu este posibilă încadrarea lor în vreuna dintre celelalte situaţii prevăzute de art. 304, care atrag modificarea ori casarea deciziei de apel.
Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. statuează: „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Verificând criticile din cererea de recurs, în raport de conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că recurentul face o expunere a situaţiei de fapt, aspectele invocate neputând fi considerate drept critici încadrabile în dispoziţiile articolului enunţat.
Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ.: „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin. (2)" al aceluiaşi articol, respectiv când există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanţa de recurs.
În aceste condiţii, având în vedere că susţinerile recurentului din motivarea căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi cum nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanţă, operează sancţiunea nulităţii recursului reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. şi în consecinţă Înalta Curte va constata nul recursul, admiţând excepţia cu acest obiect invocată din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de recurentul Municipiul Bucureşti împotriva deciziei nr. III/ A din 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1017/2012. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 983/2012. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
