ICCJ. Decizia nr. 11/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 11/2012
Dosar nr.340/115/2010
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1089 din 14 iunie 2010, Tribunalul Caraş - Severin a admis, în parte, acţiunea reclamantului O.I., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, a obligat pârâtul să plătească, reclamantului, suma de 10.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, a respins celelalte pretenţii ale reclamantului.
S-a reţinut că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul, prin sentinţa penală nr. 14/1959, constituie condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, îndreptăţindu-l pe acesta la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a avut în vedere faptul că reclamantul a beneficiat de o indemnizaţie lunară de 1.114 lei, începând cu data de 01 aprilie 1990, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supus reclamantul, prin faptul concret că a fost despărţit de familie, i-a fost produs acestuia un prejudiciu moral care constă în afectarea vieţii de familie, lezarea onoarei, demnităţii şi libertăţii acestuia.
Prin Decizia civilă nr. 117/ A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, a schimbat, în tot, sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamantului.
Apelul reclamantului, nemotivat, a fost respins pentru aceleaşi argumente juridice pentru care a fost admis apelul pârâtului, după cum urmează:
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor reclamantului şi, corelativ, a hotărârilor judecătoreşti întemeiate pe această dispoziţie legală.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece a fost adoptat de legiuitor cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, împrejurare ce a determinat existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională. A mai reţinut că au fost încălcate regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile, precise şi previzibile, astfel cum reiese din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Nu a fost primită susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale, reclamantul ar fi avut un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate, şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului, cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine şi nici nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 10 martie 2011, reclamantul O.I., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală, pentru următoarele considerente:
Nerespectarea dreptului la apărare şi nepronunţarea pe cererea de amânare formulată în cauză, întrucât la termenul din 27 ianuarie 2011, s-a formulat cerere de amânare, întemeiată pe dispoziţiile art. 156 C. proc. civ., motivată de imposibilitatea de prezentare la Curtea de Apel Timişoara pentru depunerea motivelor de apel şi susţinerea apărării, în condiţiile în care, în aceeaşi zi, reprezentantul părţii a avut de susţinut apărarea într-un alt dosar, ataşând în acest sens cerere şi înscrisuri doveditoare.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat în nici un fel asupra cererii de amânare, aspect de natură a produce grave prejudicii reclamantului.
S-a susţinut şi nerespectarea principiului egalităţii în drepturi şi normelor legale în materie.
Acţiunea introdusă de reclamant a fost înregistrată la data de 04 decembrie 2009, judecata asupra fondului având loc la data de 16 iunie 2010. Prin urmare, cererea a fost înregistrată şi judecată în fond înainte de judecarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, (la fel ca şi apelul motivat, declarat de intimatul-pârât), situaţie în care Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă în cauză.
A aprecia altfel, înseamnă a nesocoti dispoziţiile art. 16 din Constituţia României care prevede că: „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări", creând o discriminare între persoanele care au introdus acţiunea principală în relativ aceeaşi perioadă şi care au obţinut o hotărâre în fond, rămasă definitivă la alt moment.
O astfel de interpretare ar fi în contradicţie şi cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevăd că: „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice şi orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.".
Judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecata, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată, şi să mai constate că ar exista neegalitate între persoanele care au obţinut hotărâre judecătorească definitivă până la data de 15 noiembrie 2010, data la care s-a publicat Decizia Curţii Constituţionale, faţă de celelalte persoane, care din cauza tergiversării judecării cauzei au pierdut această şansă.
În consecinţă, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat in jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Simpla împrejurare de fapt, respectiv rămânerea definitivă la alt moment a hotărârilor în fond, nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, astfel încât nu se poate justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptăţite la despăgubiri aflate în situaţii identice la data introducerii acţiunilor.
S-a susţinut şi nerespectarea principiului neretroactivităţii legii şi normelor legale în materie.
La data introducerii cererii de chemare în judecata s-a manifestat expres dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma uneia din măsurile abuzive incriminate în Legea nr. 221/2009, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Principiul neretroactivităţii legii civile noi îl constituie regula de drept potrivit căreia legea civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.
Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ., precum şi în art. 15 alin. (2) din Constituţia României, unde se stipulează că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile" şi reprezintă un factor de stabilitate a circuitului civil.
Aplicarea legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranţa circuitului civil şi ar crea neîncredere în lege cu rezultate nefaste pentru respectarea legalităţii şi a ordinii de drept.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic contra Croaţiei, paragraful 81 - invocată şi de Curtea Constituţională în motivarea Deciziei nr. 1354/2010, unde se arată: „…la data introducerii cererii de chemare în judecata, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar OUG nr. 62/2010 nu constituie norme de procedura pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecata este aplicabilă pe tot parcursul procesului. în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.".
Preeminenţa reglementărilor internaţionale în faţa legislaţiei interne este consacrată expres şi de art. 20 din Constituţia României.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Nu poate fi reţinută critica referitoare la nerespectarea dreptului la apărare şi nepronunţarea pe cererea de amânare formulată în cauză, întrucât pentru termenul de judecată din 27 ianuarie 2011, nu s-a formulat nici o cerere de amânare, întemeiată pe dispoziţiile art. 156 C. proc. civ.
În privinţa criticilor ce vizează fondul raportului juridic litigios, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Acţiunea dedusă judecăţii de către reclamant a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau moştenitorii acestora, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, aşa cum corect s-a reţinut în etapa procesuală anterioară.
În condiţiile exprese ale art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, în sensul că efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia, şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Această ultimă calitate a deciziei Curţii Constituţionale de a produce efecte numai pentru viitor îşi găseşte fundamentul în chiar principiul neretroactivităţii legii, conform căruia nu se poate aduce atingere drepturilor definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Pentru o analiză judicioasă asupra acestei chestiuni, date fiind circumstanţele cauzei pendinte şi criticile concrete de nelegalitate, s-a făcut cuvenita distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă (în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire) şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Acestei ultime categorii de situaţii juridice nu poate fi asimilată situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, fiind vorba, în fapt, de pretinse drepturi de creanţă, a căror configurare - sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită, respectiv sub aspectul întinderii dreptului, în funcţie criteriile prescrise de lege - se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
La momentul la care instanţa a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Concluzia firească într-o astfel de situaţie este aceea că, declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Soluţia nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" - Cauza Caracas împotriva României.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior publicării deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale - Cauza Atanasiu ş.a. contra României.
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
S-a avut în vedere şi faptul că, în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - în contextul unui recurs în interesul legii - publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamatul O.I. împotriva deciziei nr. 117/ A din 27 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1102/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 107/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
