ICCJ. Decizia nr. 107/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.107/2012
Dosar nr.2391/84/2010
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5057 din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Sălaj, a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de reclamantul A.M. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pârâtul fiind obligat la plata către reclamant a sumei de 3.000 euro daune morale calculate în lei la cursul de schimb al B.N.R. la data plăţii acestei sume şi a sumei de 1750 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că tatăl reclamantului, A.I., născut în localitatea Fildu de Mijloc, a fost condamnat prin sentinţa penală numărul 500/1959 a Tribunalului Militar Timişoara la 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 C. pen.
În urma recursului declarat prin Decizia penală nr. 1604/1959 a Tribunalului Militar Regiunea a III – a Cluj pedeapsa a fost redusă la 5 ani, iar tatăl reclamantului a executat 4 ani, 11 luni şi 26 zile din pedeapsă.
Prin Hotărârea nr. 29 din 10 iulie 2009, Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 a acordat tatălui reclamantului statutul de deţinut politic, recunoscând pedeapsa executată ca vechime în muncă.
Conform art. 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile asimilate acestora, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Alin. (2) al aceluiaşi articol, înşiruind faptele care constituie drept condamnări cu caracter politic, prevede şi art. 209, 2091, 2094, în temeiul căruia a fost condamnat tatăl reclamantului, ca fiind condamnare cu caracter politic.
Conform art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Tatăl reclamantului a beneficiat de o indemnizaţie lunară de 998 lei în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, situaţie în care la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a ţinut seama de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral se reţine că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare. În acest caz cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciul real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.
Instanţa a mai reţinut că, raportat la suma pe care tatăl reclamantului a obţinut-o lunar, începând cu anul 1990, drept recunoaştere a calităţii sale de deţinut politic, până în anul 2001, când a încetat din viaţă, pentru a asigura o reparaţie rezonabilă, dar evitându-se, în acelaşi timp, să se ajungă la o îmbogăţire fără just temei, suma de 3000 euro este suficientă pentru repararea daunei morale, în condiţiile în care suma maximă ce poate fi acordată este conform reglementării în vigoare de 5.000 euro (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 în forma în vigoare la data pronunţării prezentei), obligând astfel pârâta la plata contravalorii în lei a acestei sume la cursul de schimb la data plăţii efective.
Prin Decizia nr. 82/ A din 03 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român. Prin Ministerul Finanţelor Publice - Prin Direcţia Generală A Finanţelor Publice Sălaj împotriva sentinţei civile nr. 5057 din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Sălaj, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea civilă exercitată de reclamantul A.M., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009; s-a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Suportul daunelor morale solicitate de reclamant îl constituie dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum acestea au fost modificate prin OUG nr. 62/2010, aceste dispoziţii fiind declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţia României în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că dispoziţia legală ce constituie fundamentul juridic al acţiunii şi-a încetat efectele juridice.
Nu se pune problema retroactivităţii legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
Având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională. În speţă, o astfel de excepţie nu a fost ridicată, însă a fost admisă într-un alt dosar, ceea ce a făcut inadmisibilă sesizarea Curţii Constituţionale în prezenta cauză, raportat la dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Decizia Curţii nr. 1358 din 21 octombrie2010 fiind definitivă şi obligatorie, conform art. 31 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţie, întrucât schimbarea în apel a sentinţei pronunţate în primă instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ea reţinându-se doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
Nu se pune problema nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranţă legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece, deşi, la un moment dat, acestea îşi aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudenţă constată în sensul acordării acestora şi stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanţele confruntându-se recent cu astfel de acţiuni raportat la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor. Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, cu referire la cei care aveau acţiuni pe rol exercitate în acelaşi interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudenţe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
Raportat la aceste considerente, curtea a apreciat că reclamantul nu este îndreptăţit la acordarea unor daune morale pentru repararea prejudiciului suferit de antecesorul său în urma condamnării cu caracter politic, motiv pentru care, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul acestuia şi a admis apelul pârâtului, schimbând sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.M., prin care critică soluţia instanţei de apel având în vedere că la momentul declarării ca neconstituţional a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta se afla în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care se hotărâse să primească suma de 3.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, ca urmare a arestării şi condamnării pe nedrept a autorului său A.I., iar cererea de chemare în judecată a fost promovată înainte de pronunţarea celor două decizii invocate.
Având în vedere faptul că s-a declarat ca fiind neconstituţională limitarea acordării de către Statul Roman a daunelor morale în cazul reclamantului şi având în vedere faptul că prima instanţă a fost limitată prin lege la acordarea de daune morale aferente în mod real suferinţei prin care a trecut acesta, deoarece a fost privat de îngrijirea părintească din partea tatălui său, a solicitat instanţei să reanalizeze în mod profund suferinţa prin care a trecut tatăl, reclamantul şi, în general, membrii familiei sale, datorită persecuţiei politice la care a fost supus tatăl, solicitând să se modifice sentinţa primei instanţe, iar prin hotărârea care se va pronunţa să se mărească cuantumul daunelor morale de la suma de 3.000 euro la suma de 300.000 euro, sau o sumă apropiată plafonului maxim de 300.000 euro care să justifice în mod real suferinţa îndurată.
Examinând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Referitor la criticile formulate, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluţionată speţa în mod definitiv, nu este cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării în recurs, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţele de judecată.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, mai sus-menţionată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune nici că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia interzice în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.M. împotriva deciziei nr. 82/ A din 03 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 11/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1047/2012. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
