ICCJ. Decizia nr. 1101/2012. Civil. Conflict de competenţă. Pretentii. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1101/2012
Dosar nr. 63570/3/2011
Şedinţa din camera de consiliu de la 20 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, la data de 16 februarie 2011, contestatorul T.A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Casa de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei de pensie nr. 155680 din 27 decembrie 2010 emisă de intimată şi obligarea acesteia la plata pensiei stabilite prin Decizia nr. 155680 din 21 mai 2009, începând cu data de 1 ianuarie 2011.
Prin Sentinţa civilă nr. 1678/F din 19 octombrie 2011, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu, declinând competenţa de soluţionare a contestaţiei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, s-a reţinut că instanţa competentă se stabileşte potrivit Legii 19/2000, lege în vigoare la data emiterii deciziei contestate emisă în decembrie 2010 şi aplicabilă în speţă conform principiului tempus regit actum, pentru că abia din data de 1 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 263/2010, lege ce nu poate retroactiva.
Astfel, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 156 din Legea nr. 19/2000, potrivit cărora cererile îndreptate împotriva CNPAS sau împotriva caselor teritoriale de pensii se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul. Celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.
Cum, în cauză, contestaţia formulată nu este îndreptată împotriva CNPAS sau împotriva caselor teritoriale de pensii pentru a atrage competenţa instanţei de la domiciliul reclamantului ci este o contestaţie îndreptată împotriva intimaţilor Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Casa de pensii a Ministerul Administraţiei şi Internelor, ce au sediul în Bucureşti, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, a reţinut că instanţa competentă teritorial să judece cauza este Tribunalul Bucureşti, în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul sau sediul pârâţii.
După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VUI-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, iar la termenul de judecată din data de 7 decembrie 2011, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 11054 din 7 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud, reţinând că în speţă au aplicabilitate dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
S-a avut în vedere că întrucât Legea nr. 19/2000 a fost abrogată, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010 la data de 23 decembrie 2010, în speţă, determinarea instanţei competente se face în raport de dispoziţiile în materie ale legii noi, şi anume art. 154 din Legea nr. 263/2010.
Prin legea nouă, competenţa teritorială de soluţionare a cererilor cu privire la deciziile emise de casele de pensii sectoriale, a fost modificată în sensul că cererile în această materie se soluţionează de către instanţa de la domiciliul reclamantului.
Asupra conflictului negativ de competenţă ivit, Înalta Curte, reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 154 din Legea 263/2010 reglementează două ipoteze distincte în ceea ce priveşte competenţa teritorială a tribunalului în litigiile privind drepturile de asigurări sociale. Într-o primă ipoteză se prevede că cererile îndreptate împotriva CNPP sau împotriva caselor teritoriale de pensii şi a caselor de pensii sectoriale se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul. Din contră, în situaţia în care pârâtul este altul decât cel prevăzut în prima teză, ipoteza a doua a textului stabileşte că va fi competentă să soluţioneze litigiul instanţa în a cărei rază îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.
Astfel, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, la data de 1 ianuarie 2011, conform dispoziţiilor art. 196 lit. a) din lege, competenţa teritorială de soluţionare a cererilor cu privire la deciziile emise de casele de pensii sectoriale, care sunt fostele case de pensii ale Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi SRI, s-a modificat în sensul că aceste cereri se soluţionează de către instanţa de la domiciliul reclamantului.
La data sesizării instanţei, şi anume 16 februarie 2011, dispoziţiile Legii nr. 263/2010 erau în vigoare.
Prin urmare, în raport de dispoziţiile art. 725 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora normele de procedură civilă sunt de imediată aplicare, se va reţine că norma de competenţă aplicabilă în cauză este cea cuprinsă în art. 154 din Legea nr. 263/2010.
Cum, în speţă, instanţa a fost învestită cu o cerere împotriva unei case de pensii sectoriale, iar potrivit art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2007, o astfel de cerere se adresează instanţei de la domiciliul reclamantului, instanţa competentă teritorial să judece pricina este cea de la domiciliul reclamantului, respectiv Tribunalul Bistriţa-Năsăud.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2012.
++++
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1087/2012
Dosar nr. 199/45/2011
Şedinţa publică din 20 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 105 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Iaşi s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul U.C. împotriva Deciziei civile nr. 62 din 11 februarie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, reţinându-se următoarele considerente:
Potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul se poate cere dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Expresia aplicării principiului disponibilităţii în procesul civil art. 322 pct. 2 C. proc. civ. nu se referă la temeiurile cererilor, ci exclusiv la obiectul acestora, deci la pretenţiile concrete formulate de reclamantă, în cererea de chemare în judecată sau de ceilalţi participanţi în cererile lor.
În speţă, revizuentul invocă aceleaşi motive ce au fost invocate prin recursul soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 2450 din 15 decembrie 2009 a Tribunalului Iaşi, cât şi prin contestaţia în anulare ce a fost soluţionată irevocabil prin decizia Tribunalului Iaşi împotriva căreia a formulat revizuirea soluţionată irevocabil prin Decizia nr. 2126 din 27 octombrie 2010 a Tribunalului Iaşi.
Prin Decizia nr. 62 din 11 februarie 2011 a Curţii de Apel Iaşi s-a respins ca inadmisibil recursul formulat de U.C. împotriva Deciziei nr. 2126 din 27 octombrie 2010 a Tribunalului Iaşi.
Împotriva acestei decizii U.C. formulează prezenta revizuire în baza dispoziţiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ.
Prin decizia care constituie obiectul cererii de revizuire de faţă, recursul a fost respins ca inadmisibil, deci fără să se fi evocat fondul potrivit dispoziţiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., aşa încât cererea de revizuire este inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri irevocabile a declarat recurs revizuentul U.C., solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii de revizuire.
În şedinţa publică de astăzi instanţa a indicat din oficiu excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva unei hotărâri irevocabile.
Faţă de excepţia inadmisibilităţii recursului, prin prisma dispoziţiilor art. 299 şi 377 pct. 4 şi 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Împotriva hotărârilor judecătoreşti pot fi exercitate căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.
În conformitate cu prevederile art. 299 şi art. 377 C. proc. civ., pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive, date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Or, faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei hotărâri irevocabile, este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a fi atacată pe calea extraordinară a recursului.
Această concluzie derivă de altfel din regula unicităţii dreptului de a exercita o cale de atac.
Cum, în speţă, hotărârea recurată fiind irevocabilă, rezultă fără posibilitate de echivoc, că este incidentă excepţia dirimantă şi absolută a inadmisibilităţii lui, motiv pentru care urmează a se respinge ca inadmisibil recursul declarat de revizuentul U.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuentul U.C. împotriva Deciziei nr. 105 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2012.
++++
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1145/2012
Dosar nr. 979/3/2008
Şedinţa publică din 22 februarie 2012
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 1378 din 24 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia formulată de reclamantele P.G., P.L.G. şi I.M.T. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin Dispoziţia nr. 9217 din 30 noiembrie 2007, Primarul General al municipiului Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a notificării formulată de reclamante privind restituirea în natură a imobilelor teren, situate în Bucureşti, sector 2, către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, motivat de faptul că imobilele nu se află în administrarea Municipiului Bucureşti.
Din concluziile raportului de expertiză dispus în cauză, tribunalul a reţinut că imobilul din Şos. A. este ocupat, deţinut şi folosit de S.C. S.S. S.A., care şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, iar imobilul din Şos. A. de S.C. E.C.C. Expertul nu a putut preciza titlul în baza căruia această ultimă societate deţine imobilul.
Prin urmare, Municipiul Bucureşti nu poate restitui imobilele care nu se află în patrimoniul său, ci în patrimoniul unor societăţi comerciale.
Tribunalul a mai stabilit că, la soluţionarea notificării, A.V.A.S. urmează să stabilească dacă cele două societăţi comerciale sunt privatizate, dacă terenurile au fost înstrăinate ulterior privatizării, dacă imobilele au fost preluate de stat cu sau fără titlu şi să facă aplicarea Deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005.
Prin Decizia nr. 246/A din 7 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante.
Instanţa de apel a reţinut că împrejurarea că terenurile în litigiu sunt evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este confirmată de raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, de raportul de expertiză extrajudiciar depus chiar de către reclamante şi de extrasele de carte funciară.
În condiţiile în care terenurile în discuţie nu se află în administrarea Municipiului Bucureşti, soluţia de declinare a competenţei este legală, unitatea implicată în privatizare fiind A.V.A.S.
Împrejurarea invocată de apelante, în sensul că, iniţial, terenurile au intrat în patrimoniul unei organizaţii cooperatiste, pentru ca apoi să fie preluate de stat fără titlu valabil, nu are relevanţă, pentru că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceste terenuri erau deţinute de societăţi comerciale pe acţiuni, respectiv de S.C. S.S. S.A., S.C. R. S.A. sau S.C. E.C.C.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat că, prin dispoziţia atacată, Primarul general al municipiului Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a notificării către A.V.A.S., în vederea acordării de despăgubiri.
Deşi prima instanţă şi instanţa de apel au stabilit că, la soluţionarea notificării, A.V.A.S. va trebui să analizeze dacă imobilele aparţin sau nu unor societăţi integral privatizate, dacă preluarea imobilelor de către stat s-a făcut în baza unui titlu valabil şi dacă restituirea în natură este posibilă, au menţinut, totuşi, ca validă dispoziţia emisă de primar, care se referă doar la despăgubiri, astfel încât există riscul ca posibilitatea restituirii în natură să nu fie analizată.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin Dispoziţia nr. 9217 din 30 noiembrie 2007, Primarul general al municipiului Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a notificării către A.V.A.S., cu motivarea că imobilele teren nu se evidenţiază în administrarea Primăriei municipiului Bucureşti.
Nicăieri în cuprinsul deciziei atacate nu este menţionat faptul că declinarea competenţei către A.V.A.S. are loc în scopul stabilirii de despăgubiri, aşa cum eronat susţin reclamantele.
De altfel, chiar dacă o astfel de menţiune ar fi existat, aceasta nu poate produce efecte în ceea ce priveşte soluţionarea notificării, deoarece persoana juridică sesizată cu o notificare are plenitudine de competenţă cu privire la stabilirea măsurilor reparatorii ce vor fi dispuse.
În plus, atacată fiind în instanţă, decizia emisă de pârât trebuie interpretată în sensul dat de instanţă, iar A.V.A.S. nu poate ignora hotărârea pronunţată în cauză decât încălcând puterea lucrului judecat.
De aceea, recursul declarat de reclamante este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I.M.T., P.G. şi P.L.G. împotriva Deciziei nr. 246/A din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2012.
+++
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1099/2012
Dosar nr. 49571/3/2011
Şedinţa din camera de consiliu de la 20 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, la data de 1 martie 2011, contestatorul P.V.D. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Casa de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei de pensie nr. 141679 din 27 decembrie 2010 emisă de intimată.
Prin Sentinţa civilă nr. 765/M din 12 mai 2011, Tribunalul Braşov a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu, declinând competenţa de soluţionare a contestaţiei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut faptul că în stabilirea competenţei sunt aplicabile dispoziţiile art. 156 din Legea nr. 19/2000, care instituie o competenţă teritorială exclusivă, în favoarea instanţei în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul pârâtului.
După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, iar la termenul de judecată din data de 22 noiembrie 2011, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe.
Prin Sentinţa civilă nr. 10452 din 22 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, secţia civilă, şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, această din urmă instanţă a reţinut că întrucât Legea nr. 19/2000 a fost abrogată, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, intrată în vigoare la data de 23 decembrie 2010, în speţă, determinarea instanţei competente se face în raport de dispoziţiile în materie ale legii noi, şi anume art. 154 din Legea nr. 263/2010 raportat la art. 158 şi următoarele din C. proc. civ.
Prin legea nouă, competenţa teritorială de soluţionare a cererilor cu privire la deciziile emise de casele de pensii sectoriale, a fost modificată în sensul că cererile în această materie se soluţionează de către instanţa de la domiciliul reclamantului.
Asupra conflictului negativ de competenţă ivit, Înalta Curte, reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 154 din Legea 263/2010 reglementează două ipoteze distincte în ceea ce priveşte competenţa teritorială a tribunalului în litigiile privind drepturile de asigurări sociale. Într-o primă ipoteză se prevede că cererile îndreptate împotriva CNPP sau împotriva caselor teritoriale de pensii şi a caselor de pensii sectoriale se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul. Din contră, în situaţia în care pârâtul este altul decât cel prevăzut în prima teză, ipoteza a doua a textului stabileşte că va fi competentă să soluţioneze litigiul instanţa în a cărei rază îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.
Astfel, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, la data de 1 ianuarie 2011, conform dispoziţiilor art. 196 lit. a) din lege, competenţa teritorială de soluţionare a cererilor cu privire la deciziile emise de casele de pensii sectoriale, care sunt fostele case de pensii ale Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi SRI, s-a modificat în sensul că aceste cereri se soluţionează de către instanţa de la domiciliul reclamantului.
La data sesizării instanţei, şi anume 1 martie 2011, dispoziţiile Legii nr. 263/2010 erau în vigoare.
Prin urmare, în raport de dispoziţiile art. 725 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora normele de procedură civilă sunt de imediată aplicare, se va reţine că norma de competenţă aplicabilă în cauză este cea cuprinsă în art. 154 din Legea nr. 263/2010.
Cum, în speţă, instanţa a fost învestită cu o cerere împotriva unei case de pensii sectoriale, iar potrivit art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2007, o astfel de cerere se adresează instanţei de la domiciliul reclamantului, instanţa competentă teritorial să judece pricina este cea de la domiciliul reclamantului, respectiv Tribunalul Braşov.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1100/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1103/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
