ICCJ. Decizia nr. 1106/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1106/2012
Dosar nr. 5528/118/2009
Şedinţa publică din 21 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1740 din 2 noiembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 5528/118/2009, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea formulată de către reclamantul B.I. faţă de R.A.E.D.P.P. Constanţa, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, cu obligarea reclamantului la cheltuieli de judecată.
Totodată, a admis acţiunea aceluiaşi reclamant împotriva pârâţilor Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa, cu cheltuieli de judecată.
În consecinţă, aceşti pârâţi au fost obligaţi să restituie reclamantului, în natură, imobilul compus din teren în suprafaţă de 418,75 mp şi două corpuri de construcţie: un corp de clădire S+P+3E şi un corp de clădire amplasat în curtea interioară compus din D+P situat în Constanţa, Bd. T., jud. Constanţa, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic B.E., cu excepţia spaţiilor locative înstrăinate prin contracte de vânzare cumpărare, respectiv: spaţiile comerciale înstrăinate lui SC D. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare din 7 mai 1999 (BNP M.I.), imobilul dobândit de R.F. şi I. prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996; imobilul dobândit de M.C. şi C.C. prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996; imobilul dobândit de P.M.T.T. şi F. prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1997; imobilul dobândit de P.S. şi P.D.; imobilul dobândit de S.P. şi D. prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1997; imobilul dobândit de P.V. şi C. prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996; imobilul dobândit de S.A. şi M. prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996.
S-a dispus obligarea pârâtului Primarul Municipiului Constanţa de a înainta dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilului preluat abuziv, pentru părţile din imobilul situat în Constanţa, B-dul T., jud. Constanţa, ce nu pot fi restituite în natură, conform identificării efectuate de expert tehnic judiciar B.E.
A fost respinsă cererea privind obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor, ca nefondată.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut, în esenţă, că reclamantul este succesorul defuncţilor B.C.I. şi B.C.G., foşti proprietari ai imobilului situat în Constanţa, Bd. T., compus din teren în suprafaţă de 418,75 mp şi construcţii compuse dintr-un corp de clădire S+P+3E şi un corp de clădire amplasat în curtea interioară D+P, conform contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. xxx la Tribunalul Constanţa.
Imobilul notificat în baza Legii nr. 10/2001 a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, iar după apariţia Legii nr. 112/1995 o parte din spaţiile locative şi comerciale au fost înstrăinate, contractele de vânzare-cumpărare nefiind anulate.
Ca atare, s-a dispus restituirea în natură a imobilului notificat, cu excepţia spaţiului comercial şi a unităţilor locative înstrăinate foştilor chiriaşi, conform dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar pentru aceste părţi din imobil, Primarul Municipiului Constanţa a fost obligat să înainteze Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor decizie cu propunere de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Deşi se poate reţine culpa primarului pentru nesoluţionarea notificării, reclamantul avea deschisă calea acţiunii directe în justiţie fie pentru obligarea acestuia de a răspunde notificării, fie pentru restituirea în natură a imobilului, acţiune ce a fost promovată abia în anul 2009, astfel încât este nefondată cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la despăgubiri, a conchis prima instanţă.
Prin Decizia civilă nr. 22 din 21 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamant şi de către toţi pârâţii, împotriva sentinţei menţionate.
În ceea ce priveşte apelul reclamantului, curtea a constatat că prima instanţă a reţinut în mod judicios că sunt nefondate pretenţiile reclamantului reprezentând lipsa de folosinţă (chiria) pentru apartamentele libere din imobilul notificat, pentru perioada cuprinsă între data notificării şi predarea locuinţelor, în raport de modalitatea în care a fost soluţionată notificarea reclamantului - restituirea în natură a acestor spaţii locative -, cât şi faţă de momentul la care reclamantul a devenit proprietarul acestor imobile.
Astfel, până la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care i s-a recunoscut reclamantului calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 şi prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa, Bd. T., compus din teren în suprafaţă de 418,75 mp şi 2 construcţii, cu excepţia spaţiilor locative şi comerciale înstrăinate, reclamantul nu se legitimează în calitate de proprietar al bunurilor şi, în consecinţă, nu poate pretinde chirii pentru spaţiile supuse închirierii.
Această soluţie este în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a decis în mod constant (cauza Androne împotriva României - paragraf 70; cauza Buzatu împotriva României, paragraful 18) că despăgubirea pretinsă cu titlu de lipsă de folosinţă nu poate fi acordată şi din perspectiva faptului că instanţa a dispus restituirea bunului ca reparaţie, în sensul art. 41 din Convenţie, ceea ce îl plasează pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi aflat dacă dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu ar fi fost încălcate, precum şi pentru că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea un caracter speculativ, deoarece posibilitatea închirierii imobilului sau a utilizării lui cu o anumită destinaţie depinde de mai multe variabile.
Pe de altă parte, legiuitorul a reglementat în mod expres condiţiile angajării răspunderii civile, contravenţionale sau penale a persoanelor ce se fac vinovate de aplicarea necorespunzătoare a Legii nr. 10/2001.
De asemenea, în baza Deciziei nr. XX/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul refuzului nejustificat al unităţii notificate de a răspunde notificării în termenul legal de 60 zile, persoana interesată dispune de remedii corespunzătoare pentru antrenarea răspunderii celor vinovaţi de întârziere, pentru sesizarea instanţei de judecată pentru analizarea pe fond a notificării. Or, reclamantul a recurs la această acţiune abia în anul 2009, după aproximativ 8 ani de la formularea notificării.
În ceea ce priveşte apelul pârâţilor, criticile ce vizează calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu au fost înlăturate ca nefondate, în raport de art. 3 din Legea nr. 10/2001 şi de probatoriul administrat, deoarece reclamantul s-a legitimat ca succesor al proprietarilor imobilului, B.G. şi B.C.I., conform certificatului de calitate de moştenitor din 30 iulie 2002 al BNP A.O.
Imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, iar situaţia juridică a acestuia a fost confirmată de Primăria Municipiului Constanţa - Direcţia Patrimoniu, din care rezultă că imobilul din Bd. T. a aparţinut fraţilor B. şi a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 514489, iar în prezent terenul face parte din domeniul privat al Municipiului Constanţa, iar construcţia parte aparţine domeniului privat al Municipiului Constanţa (în administrarea R.A.E.D.P.P. Constanţa), iar parte în proprietate particulară. Ca atare, imobilul notificat intră în categoria imobilelor preluate abuziv, reglementată de art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Soluţionarea directă a notificării de către Tribunalul Constanţa este în acord cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. XX/2007), iar susţinerea apelanţilor pârâţi în sensul că nesoluţionarea notificării în termenul de 60 de zile este imputabilă reclamantului care nu a înţeles să îşi completeze documentaţia aferentă notificării nu este susţinută probator, conform art. 1169 C. civ., apelanţii neproducând nicio dovadă din care să rezulte că au solicitat reclamantului un anumit înscris esenţial pentru soluţionarea notificării, iar acesta din urmă a manifestat dezinteres faţă de solicitările unităţii deţinătoare.
Pe de altă parte, chiar în ipoteza în care documentaţia aferentă notificării nu era completă, unităţii deţinătoare îi revenea obligaţia de a soluţiona notificarea în termenul legal, în raport de înscrisurile anexate, aceasta nefiind condiţionată de legiuitor de pronunţarea unei soluţii favorabile reclamantului, a conchis instanţa de apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, atât reclamantul B.I., cât şi pârâţii Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. În motivarea criticilor formulate, reclamantul a arătat, în esenţă, următoarele:
În mod greşit, a fost respinsă cererea în despăgubiri pentru nesoluţionarea notificării în termen legal, în condiţiile în care ambele instanţe de fond au recunoscut în cauză că există vinovăţie în persoana primarului în acest sens.
Reluând argumentarea primei instanţe în sensul că reclamantul avea deschisă calea acţiunii directe în justiţie fie pentru obligarea primarului de a răspunde notificării, fie pentru restituirea în natură a imobilului, iar vinovăţia respectivă atrage răspunderea contravenţională, instanţa de apel a omis că cele două mijloace de ordin juridic au făcut obiectul unor soluţii contradictorii în practica judiciară, pentru care a fost soluţionat un recurs în interesul legii, totodată, că ele nu constituie un remediu eficient pentru refuzul aplicării legii de către autorităţile publice pârâte, deoarece existenţa pe rol a acţiunilor cu un asemenea obiect nu exclude persistenţa faptei cauzatoare de prejudiciu.
Fapta culpabilă a autorităţilor pârâte s-a comis şi a continuat să se comită pe timpul judecăţii în faţa primei instanţe şi chiar în faza căii de atac a apelului, întrucât reclamantul este lipsit de fructele bunului şi va continua să fie săvârşită şi în faza de executare, până la predarea efectivă a imobilului în conformitate cu prevederile sentinţei.
Existenţa unei răspunderi contravenţionale nu exclude răspunderea civilă, ca urmare, fapta culpabilă a pârâţilor trebuie să atragă răspunderea de natură patrimonială, inclusiv conform art. 483 şi urm. C. civ. şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (noţiunea de „bun” şi „speranţă legitimă”).
2. În motivarea criticilor formulate, pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar au arătat următoarele:
Aşa cum rezultă atât din înscrisurile depuse la dosar, cât şi din raportul de expertiză, nu poate fi reţinută o culpă în sarcina pârâţilor în ceea ce priveşte soluţionarea acestei cauze, deoarece, în conformitate cu art. 22, 24 şi 25 din Legea nr. 10/2001, obligaţia depunerii înscrisurilor doveditoare revine în exclusivitate notificatorului, aparţinându-i şi culpa în nesoluţionarea notificării.
Întrucât interesul în ceea ce priveşte soluţionarea notificării este al notificatorului, acesta trebuie să facă toate eforturile pentru dovedirea dreptului de proprietate şi a calităţii de persoană îndreptăţită, astfel încât, în mod eronat, instanţa a sancţionat lipsa de răspuns a Municipiului Constanţa prin Primar, a Consiliului Local Constanţa şi a Primarului Municipiului Constanţa, obligându-i la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce priveşte recursul reclamantului, criticile vizează menţinerea soluţiei de respingere a cererii în pretenţii pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin nesoluţionarea notificării.
Instanţa de apel a constatat că reclamantul tinde la dobândirea contravalorii lipsei de folosinţă a apartamentelor libere din imobilul ce formează obiectul notificării, în temeiul dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ., în condiţiile în care reclamantul a pretins că, începând de la data de 13 iulie 2001 şi până la data efectivă a predării spaţiilor restituite, este lipsit de fructele imobilului (chiria pe care ar fi putut să o încaseze).
Prin motivele de recurs, nu s-a contestat o atare calificare juridică a cererii în despăgubiri, context în care este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că reclamantul este îndreptăţit la contravaloarea lipsei de folosinţă numai din momentul dobândirii calităţii de proprietar asupra spaţiilor de locuit în discuţie, deoarece doar de la acea dată are exerciţiul deplin al prerogativelor dreptului de proprietate, inclusiv al folosinţei, în condiţiile art. 480 C. civ.
Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, „Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.”
Pe acest temei, calitatea de proprietar al reclamantului este dobândită prin restituirea în natură a imobilului, dispusă de unitatea deţinătoare sau, după caz, de instanţa de judecată, în cadrul contestaţiei întemeiate pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ori al cererii întemeiate pe decizia nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.
Ca atare, până la acel moment, reclamantul nu este îndreptăţit la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, neexistând un prejudiciu cert cu acest obiect.
Este adevărat că momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului depinde de data soluţionării notificării, însă nu există nicio certitudine că, şi în cazul respectării de către unitatea deţinătoare a termenului legal de soluţionare, s-ar fi ajuns la rezultatul urmărit de către persoana îndreptăţită, respectiv punerea în posesie într-un răstimp mai scurt sau chiar la restituirea în natură.
În producerea unei asemenea consecinţe sunt implicate mai multe variabile, după, în mod corect, a arătat instanţa de apel, printre care se pot menţiona situaţia juridică a imobilului, intervenţia instanţei de judecată, durata procedurii jurisdicţionale şi, nu mai puţin, acţiunea ori inacţiunea a înseşi persoanei îndreptăţite.
Astfel, recurgerea la procedurile la care au făcut referire ambele instanţe de fond (cele prevăzute de art. 38 - 41 din Legea nr. 10/2001, respectiv cea permisă de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi) ar fi putut conduce la o soluţionare mai rapidă a notificării, contrar susţinerilor din motivarea recursului.
Dată fiind incertitudinea în privinţa momentului dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului şi chiar a ajungerii la acest rezultat, nu se poate vorbi despre un prejudiciu cert, condiţie necesară pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor.
Este evidentă fapta culpabilă a pârâţilor de nesoluţionare a notificării timp de 8 ani, însă atare atitudine nu poate fi sancţionată în modalitatea de reparare a prejudiciului pretins creat prin fapta pârâţilor, aleasă de către reclamant.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat, nefiind întrunit cazul de modificare invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte recursul pârâţilor, prin criticile formulate, se susţine lipsa culpei unităţii deţinătoare pentru neemiterea dispoziţiei motivate prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca răspuns la notificarea reclamantului, pretinzându-se că nu a fost posibilă îndeplinirea acestei obligaţii legale din cauza reclamantului, care trebuia să depună toate înscrisurile doveditoare ale calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.
Conform art. 25 alin. (1) din lege, termenul de 60 de zile înlăuntrul căruia unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură sau asupra altor măsuri reparatorii în echivalent, prevăzute în art. 26 alin. (1), curge, după caz, de la înregistrarea notificării, dacă s-au depus toate înscrisurile doveditoare, sau de la data depunerii acestora.
Nu rezultă din actele dosarului că reclamantul nu ar fi înfăţişat toate înscrisurile doveditoare prevăzute de art. 23 din lege, încă din faza administrativă, criticile recurenţilor fiind generice, fără vreo referire la situaţia particulară a reclamantului din cauză.
Pe de altă parte, potrivit art. 23, în forma conturată prin Legea nr. 247/2005, de imediată aplicare, înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate şi, dacă este cazul, ale calităţii succesorale de pe urma proprietarului deposedat abuziv de către stat, se depun până la soluţionarea notificării, aşadar, nu odată cu notificarea sau într-un termen calculat de la data intrării în vigoare a legii, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs (redându-se dispoziţiile art. 22 din reglementarea anterioară).
Se observă că legiuitorul nu a impus vreo obligaţie în sarcina celui ce pretinde a fi persoană îndreptăţită de a depune toate actele doveditoare, astfel încât, dacă nu face acest lucru, suportă riscul unei soluţionări defavorabile a cererii.
Din perspectiva entităţii învestite cu soluţionarea notificării, absenţa unei asemenea obligaţii, precum şi termenul practic nedeterminat în care înscrisurile doveditoare se pot depune, indică faptul că notificarea trebuie soluţionată în termenul de 60 de zile de la data când unitatea deţinătoare s-a asigurat că notificatorul nu mai înţelege să depună alte înscrisuri.
În acest context, la pct. 23.1 din fostele Norme metodologice, respectiv 25.1 din actualele Norme, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, se prevede că unitatea deţinătoare are posibilitatea să înştiinţeze persoana îndreptăţită despre necesitatea completării documentaţiei depuse, caz în care termenul pentru emiterea deciziei motivate curge de la data comunicării răspunsului la solicitarea unităţii deţinătoare.
În speţă, din actele depuse la dosar, nu reiese că reclamantul ar fi fost înştiinţat de către unitatea deţinătoare despre necesitatea completării documentelor aflate în dosarul administrativ, astfel încât se prezumă că unitatea deţinătoare a considerat că înscrisurile deja depuse sunt suficiente, pe baza cărora trebuia să procedeze la emiterea dispoziţiei.
Or, acest lucru nu s-a întâmplat până la data introducerii cererii de chemare în judecată în cauză - 4 iunie 2009, fără vreo justificare din partea unităţii deţinătoare.
În această situaţie, în mod corect, prima instanţă a constatat refuzul nejustificat de soluţionare a notificării şi a procedat la examinarea în fond a notificării, în aplicarea Deciziei nr. XX din 9 martie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite într-un recurs în interesul legii, stabilind calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, precum şi natura acestora, astfel cum a fost învestită prin cererea de chemare în judecată.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.I. şi pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar împotriva Deciziei civile nr. 22C din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1103/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1112/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
