ICCJ. Decizia nr. 1120/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1120/2012
Dosar nr. 256/108/2010
Şedinţa publică din 21 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad, secţia civilă, la 13 ianuarie 2010, reclamanta C.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării tatălui său, A.F., precum şi cu titlu de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009, reclamanta a arătat că, prin Sentinţa nr. 66 din 7 martie 1953 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Timişoara, tatăl său, A.F., a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică şi confiscarea averii, conform art. 1 lit. c) din Decretul nr. 199/1950, fiind încarcerat la 19 august 1951 şi eliberat, urmare a graţierii, la 23 iunie 1964.
De asemenea, s-a arătat că, la data de 27 martie 1954, s-a procedat la confiscarea averii, astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit de Tribunalul Popular al Raionului Ineu, Regiunea Arad, în Dosarul nr. 347/1954.
Tribunalul Arad, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 224 din 31 martie 2010 a constatat caracterul politic al măsurilor administrative dispuse împotriva lui A.F., a admis în parte acţiunea reclamantei C.D. şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să achite reclamantei suma de 120.000 euro, sau echivalentul în RON, la cursul BNR din ziua plăţii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, în ceea ce priveşte condamnarea tatălui reclamantei, sunt întocmite dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la stabilirea cuantumului daunelor morale fiind avută în vedere împrejurarea că nici acesta şi nici reclamanta nu au beneficiat de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, astfel că se impune repararea integrală a prejudiciului prin înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale condamnării cu caracter politic.
Cu privire la contravaloarea bunurilor confiscate, pe care reclamanta le-a evaluat la 500.000 euro, la ultimul termen de judecată, instanţa a apreciat că pretenţiile reclamantei care au fost dovedite, neindicându-se în concret modalitatea în care s-a stabilit valoarea acestora, iar procesul-verbal din Dosarul nr. 374/1954 al Tribunalului Popular al Raionului Ineu, regiunea Arad, fiind ilizibil. S-a considerat că nu se poate stabili cu certitudine care sunt bunurile care au fost confiscate.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel ambele părţi.
Pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii în tot şi, în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor, criticând sentinţa apelată pentru neverificarea împrejurării dacă reclamanta a beneficiat de prevederile O.G. nr. 214/1999 şi pentru omiterea depunerii sentinţei de condamnare cu menţiunea caracterului politic conform art. 6 din Legea nr. 221/2009.
Reclamanta C.D. a susţinut că suma acordată cu titlu de daune morale este mult prea mică în raport cu prejudiciul moral suferit, iar, în ceea ce priveşte despăgubirile materiale, a menţionat că bunurile confiscate nu au fost restituite, astfel că se impune şi repararea acestui prejudiciu.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 408 A din 2 martie 2011, a admis apelurile declarate de reclamanta C.D. şi pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad şi a desfiinţat sentinţa apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Arad.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel, în raport de motivele invocate şi de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 şi ale art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (în forma în vigoare la data promovării apelurilor), a apreciat că tribunalul a încălcat principiul rolului activ, în sensul că nu a pus în discuia părţilor necesitatea administrării probei testimoniale şi a celei cu expertiză tehnică a bunurilor confiscate.
S-a considerat că prima instanţă nu a cercetat în fond capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material, constatând, astfel, că, pentru o judecată unitară a cauzei, se impune desfiinţarea hotărârii apelate cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judecătoriei Arad, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâta recurentă a susţinut că, prin desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, Curtea de Apel Timişoara a încălcat principiul disponibilităţii procesului civil şi dispoziţiile art. 112 şi 138 C. proc. civ., întrucât rolul activ al judecătorului prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a unei părţi şi în apărarea intereselor acesteia, din moment ce obligaţia de a-şi proba pretenţiile revenea reclamantei, în condiţiile art. 1169 C. civ.
Critica formulată de pârâtă prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat greşita neaplicare a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi, pe cale de consecinţă, nepronunţarea asupra lipsei temeiului juridic pentru acordarea daunelor morale.
Intimata reclamantă C.D. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtei ca nefondat.
Examinând criticile invocate de pârâta reclamantă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat pe considerentele ce succed:
Urmare a invocării de către pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Arad a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la termenul din 23 iunie 2010, în faţa Curţii de Apel Timişoara, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu această excepţie, astfel cum rezultă din încheierea şedinţei de la 13 octombrie 2010, iar la termenul de la 3 noiembrie 2010 s-a dispus suspendarea judecăţii apelurilor până la publicarea deciziei în M.Of. al României.
Cauza a fost repusă pe rol la 20 ianuarie 2011, iar la 27 aprilie 2011, după pronunţarea deciziei recurate, Curtea Constituţională a trimis instanţei de apel Decizia nr. 251 din 17 februarie 2011, prin care s-a respins ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate invocată de pârâta apelată, faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi, având în vedere că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M.Of., nr. 761/15.11.2010, s-a constatat deja neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Motivul repunerii pe rol al cauzei, suspendate în apel, prin rezoluţia completului de judecată din 20 ianuarie 2011, deşi nu s-a tăcut nicio menţiune (nici prin rezoluţie şi nici prin decizia recurată) l-a constituit împrejurarea că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicat în M.Of. la 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocată în alte dosare.
Cu toate acestea, instanţa de apel nu a solicitat părţilor să-şi precizeze poziţia procesuală faţă de Decizia Curţii Constituţionale şi nici nu s-a pronunţat asupra criticilor formulate prin motivele de apel ale părţilor, ce vizau acordarea daunelor morale şi, respectiv, cuantumul acestora.
S-a considerat eronat că pentru o judecată unitară se impunea desfiinţarea sentinţei primei instanţe, cu trimitere spre rejudecare în tot, deşi cele două capete de cerere formulate prin acţiune aveau obiecte şi temeiuri juridice diferite, art. 5 alin. (1) lit. a) şi, respectiv, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Substituind motivarea instanţei de apel în ceea ce priveşte soluţia cererii de acordare a daunelor morale, în scopul evitării unei casări formale, Curtea va constata că este întemeiată critica pârâtei recurente referitoare la inexistenţa temeiului juridic al acordării acestor despăgubiri, raportat la declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluţionării, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of., nr. 761/15.11.2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M.Of. a deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval reclamantul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat, încă, o cerere.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii publicată în M.OF., nr. 789/7.11.2011, dată la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv.
Nu se poate reţine că, întrucât acţiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, guvernat de regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba de o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii.
Întrucât norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric.
În speţă, reclamanţii nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Dreptului Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul.
În cauză nu se poate constata că ar fi vorba de o intervenţie a legiuitorului, ci a Curţii Constituţionale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă şi al cărei scop îl constituie garantarea supremaţiei Constituţiei.
Critica formulată de pârâtă prin primul motiv de recurs, referitoare la soluţia dată capătului de cerere privind daunele materiale este neîntemeiată.
Instanţa de apel a constatat în mod corect încălcarea de către prima instanţă a principiului rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Într-adevăr, rolul activ al instanţei nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a unei părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
Fără a încălca celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi al contradictorialităţii, instanţa de fond, faţă de importanţa particulară a probei cu expertiză tehnică preţuitoare şi a probei testimoniale în soluţionarea cererii de daune materiale, avea obligaţia de a le pune în discuţia părţilor, urmând să dispună în funcţie de opţiunea acestora.
În condiţiile în care dispoziţiile art. 201 alin. (1) C. proc. civ. îngăduie instanţei să ordone proba cu expertiză chiar din oficiu, soluţia desfiinţării hotărârii tribunalului cu trimitere spre rejudecare este legală, raportat la dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data promovării apelurilor, critica recurentei fiind neîntemeiată.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu va fi examinat, fiind invocat formal.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va admite recursul pârâtei şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va modifica în parte decizia atacată, în sensul că se va desfiinţa sentinţa Tribunalului Arad în parte, numai în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la daunele materiale.
Se va respinge capătul de cerere, privind daunele morale şi se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, pentru Statul Român împotriva Deciziei nr. 408/A din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte decizia atacată, în sensul că desfiinţează Sentinţa nr. 224 din 31 martie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă, în parte, numai în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la daunele materiale.
Respinge capătul de cerere privind daunele morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1112/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1124/2012. Civil → |
|---|
