ICCJ. Decizia nr. 1132/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1132/2012
Dosar nr.19876/3/2010
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanţii C.N., C.C.T. şi C.B. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca instanţa să constate caracterul politic al măsurii luate faţă de tatăl şi bunicul reclamanţilor, numitul C.M., prin Ordinul MAI nr. 10064/1960, respectiv încarcerarea într-o colonie de muncă timp de 36 luni – şi obligarea pârâtului la plata sumei de 900.000 Euro cu titlu de daune morale rezonabile pentru suferinţele şi lipsurile îndurate, timp de 6 ani în închisorile comuniste, pentru traume fizice şi psihice ale autorului lor.
Prin sentinţa civilă nr. 1416 din 18 octombrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C.N., C.C.T. şi C.B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva autorului reclamanţilor, C.M., prin Ordinul MAI nr. 10064 din 13 ianuarie 1960.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 5.000 Euro, în echivalent în lei la cursul BNR de la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de autorul reclamanţilor, C.M. şi s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu prevederile art. 3 din OUG nr. 214/1991, tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva autorului reclamanţilor, C.M., prin Ordinul MAI nr. 10064 din 13 ianuarie 1960, având în vedere că acest act normativ nu este enumerat de prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă este evident caracterul politic al măsurii abuzive de internare într-o colonie de muncă pentru 36 de luni, după executarea pedepsei de 3 ani de închisoare, în baza Ordinului emis de Ministerul Afacerilor Interne, măsură luată de organele fostei miliţii (securităţi) şi care a avut drept efect privarea de libertate.
Tribunalul a constatat că s-a făcut dovada prejudiciului moral suferit de autorul reclamanţilor, suferinţele fizice şi psihice datorându-se totodată condiţiilor inumane şi degradante - de notorietate - din perioada detenţiei în închisorile comuniste, care i-au afectat sănătatea, astfel cum reiese şi din actele medicale existente în dosarele penale întocmite de numele acestuia (filele 44 - 45).
Tribunalul a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la repararea prejudiciului moral suferit de autorul acestora ca urmare a condamnării cu caracter politic, având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 conferă calitate procesuală activă descendenţilor până la gradul al II-lea inclusiv, după decesul persoanei care a făcut obiectul condamnării cu caracter politic, în vederea obţinerii de despăgubiri în numele autorului.
Reţinând că sunt îndeplinite dispoziţiile prevăzute de art. 1 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte cererea şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 5.000 Euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a autorului reclamanţilor, C.M.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, a avut în vedere faptul că autorul reclamanţilor a fost lipsit de libertate pentru o perioadă de 6 ani, fiind supus unor suferinţe fizice şi psihice majore, datorate condiţiilor inumane de detenţie, ţinând cont totodată de importanţa valorilor morale lezate, respectiv libertatea şi sănătatea autorului reclamanţilor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 691A din 19 septembrie 2011 a respins ca nefondat apelul reclamanţilor C.N., C.C.T. şi C.B. şi a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins cererea de neîntemeiată.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel, referitor la apelul reclamanţilor, a reţinut, în esenţă, că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M.Of. al României, din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt opozabile „erga omnes", sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect şi asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
În consecinţă, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituţionale, nu se mai pot aplica, astfel că instanţa sesizată cu soluţionarea acţiunii, având ca temei dispoziţiile legale sus – menţionate, continuând să soluţioneze cauza, are obligaţia să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituţionale.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-a publicat în M.Of. partea I din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, la împlinirea acestui termen, prevederile sus - menţionate încetându-şi efectele juridice.
În speţă, la termenul de judecată din 19 septembrie 2011, Curtea a constatat că practic nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent - potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din lege (inaplicabile în litigiu).
Lipsirea de temei juridic a cererii - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - prin declararea neconstituţionalităţii acestui text de lege, are aplicabilitate şi în cazul hotărârilor definitive, astfel cum s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 într-un recurs în interesul legii pentru unificarea practicii judiciare în materie.
Prin urmare, cererea vizând acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit este neîntemeiată, în mod corect prima instanţă pronunţând soluţia de respingere, iar critica apelanţilor - reclamanţi că daunele solicitate trebuiau admise, în raport de data introducerii acţiunii când textul - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare - nu a fost primită.
Interpretarea Curţii Constituţionale din deciziile pronunţate nu poate fi cenzurată de către instanţele de judecată care, dimpotrivă, sunt obligate a o respecta, ea având în vedere tocmai prevederile constituţionale, dar şi prevederile internaţionale în materie - C.E.D.O., rezoluţiile CE invocate, etc.
Cât priveşte apelul Ministerului Finanţelor Publice ce viza faptul constatării caracterului politic al măsurii administrative abuzive în mod greşit, de către prima instanţă, pe motiv că în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele exprese ale art. 3 din Legea nr. 221/2009, neîncadrându-se măsura luată împotriva autorului de încarcerare într-o colonie de muncă timp de 36 luni, instanţa de apel a apreciat că este fondat, întrucât o astfel de constatare nu mai poate fundamenta cererea de obţinere a daunelor morale solicitate prin cererea introductivă.
Împotriva acestei decizii reclamanţii C.B., C.C.T. şi C.N., au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 punctele 8 şi 9 C. proc. civ., în motivarea cărora, au susţinut, în esenţă, că soluţia pronunţată de instanţa de apel este netemeinică şi nelegală fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii având în vedere Legea nr. 221/2009 care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal cât şi cele prevăzute de lege.
Totodată, recurenţii prezentând detaliat situaţia de fapt, făcând referiri la probele administrate, la art. 5, art. 6 şi art. 14 din CEDO, la Rezoluţia 1096 din 1996 a CE, la art. 20 din Constituţia României şi practica CEDO, au susţinut că instanţa de apel în reaprecierea cuantumului daunelor morale, ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă şi nu a se limita să-şi motiveze respingerea apelului pentru deciziile Curţii Constituţionale.
Recurenţii au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a admis apelul cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii luate împotriva autorului prin Ordinul MAI nr. 10064/1960 întrucât cu privire la aceste situaţii dispoziţiile Legii nr. 221/2009 nu au fost declarate neconstituţionale.
Cu privire la acordarea daunelor morale, recurenţii au arătat că suferinţele fizice şi psihice îndurate de fostul deţinut nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind inestimabile, despăgubirile solicitate reprezentând aprecierea tuturor consecinţelor negative produse asupra vieţii sale sociale prin arestarea abuzivă.
Pentru aceste motive au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinţei instanţei de fond în sensul admiterii cererii introductive aşa cum a fost formulată.
Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele:
Critica recurentei privind constatarea caracterului politic al măsurii luate împotriva autorului prin Ordinul MAI nr. 10064/1960 este fondată.
Potrivit prevederilorart. 3lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă aceasta a fost întemeiată pe dispoziţiile deciziilor nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne.
Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, permite, într-adevăr, persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, să solicite, de asemenea, instanţei de judecată constatarea caracterului politic al acestora, sens în care prevede că art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Conform art. 1 alin. (3), "constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999."
Astfel, în urma analizei actelor de la dosar şi având în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 1 alin.(3) din Legea nr. 221/2009, se constată că reclamanţii justifică un interes legitim sub aspectul capătului de cerere, prin care solicită a se recunoaşte, pe cale judecătorească, în temeiul dispoziţiei legale menţionate, caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva autorului reclamanţilor, C.M., prin Ordinul MAI nr. 10064 din 13 ianuarie 1960, având în vedere că acest act normativ nu este enumerat de prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă este evident caracterul politic al măsurii abuzive de internare într-o colonie de muncă pentru 36 de luni, după executarea pedepsei de 3 ai de închisoare, în baza Ordinului emis de Ministerul Afacerilor Interne, măsură luată de organele fostei miliţii (securităţi) şi care a avut drept efect privarea de libertate.
Această constatare judecătorească, a caracterului politic al măsurii administrative menţionate, este de natură să asigure autorului reclamanţilor o recunoaştere a suferinţelor îndurate de acesta, specifice unei astfel de măsuri, de dislocare şi de mutare forţată într-o altă zonă a ţării, unde a fost obligat să trăiască în condiţii precare timp de 36 de luni.
Aşa fiind, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul şi a modifica hotărârea instanţei de apel, parţial, în sensul că va menţine dispoziţia referitoare la recunoaşterea caracterului politic al măsurii administrative dispusă împotriva autorului reclamanţilor, astfel cum s-a statuat în considerentele acestei hotărâri.
Cu privire la criticile relative la greşita respingere de către instanţa de apel a cererii în despăgubire, întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în raport de prevederileDecizieinr. 1.358/2010 ale Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, legile de procedură impun, ca regulă, instanţelor judecătoreşti obligaţia de a-şi limita controlul judecătoresc doar cu privire la chestiunile invocate de părţi prin cererea de chemare în judecată sau prin cererile de apel ori de recurs.
De la această regulă sunt exceptate motivele de ordine publică, adică acele motive de drept care pun în discuţie încălcarea unor dispoziţii legale edictate în interesul general al organizării societăţii, cum sunt dispoziţiile relative la regulile constituţionale, la regulile de organizare judecătorească, cele privind structurarea sistemului căilor de atac etc.
Declararea ca fiind neconstituţională a unei norme de drept ce se susţine că este aplicabilă raportului juridic dedus în concret judecăţii, constituie un motiv de drept de ordine publică, motiv care nu presupune verificări de fapt, caz în care, instanţele de judecată, indiferent de momentul în care se găseşte procedura judiciară - judecata în primă instanţă, în apel sau în recurs - sunt obligate să îl ia în discuţie din oficiu.
Pentru considerentele arătate, se constată că analizarea incidenţei unor motive de ordine publică în cadrul unei proceduri judiciare nu pune în discuţie, astfel cum eronat susţine reclamanta, încălcarea principiului disponibilităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ori a regulii prevăzută de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele devoluţiunii în apel.
De altminteri, relativ la limitele controlului instanţei de apel, este de observat că dispoziţiile art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ., prevăd, în mod expres, că "Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu".
Aşa fiind, în mod corect instanţa de apel, luând act că norma de drept invocată de reclamantă în fundamentarea pretenţiei de despăgubire a fost declarată neconstituţională, din oficiu, a procedat la analizarea efectelor Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale asupra procedurii judiciare pendinte şi a statuat că nu mai este posibilă continuarea judecăţii în temeiul unei norme de drept care şi-a încetat efectele juridice.
Totodată, se constată că nu pot fi primite nici criticile privind încălcarea de către instanţa de apel a principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi de normele dreptului civil, ori a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului relative la noţiunea de bun, generată în aplicarea dispoziţiilorart. 1din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În analiza principiului neretroactivităţii legii civile, se impune a se face distincţia între raporturile juridice voluntare, determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, raporturi ce impun a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere, lege care să rămână aplicabilă efectelor ulterioare ale unor asemenea raporturi în baza acordului de voinţă al părţilor, pe de o parte, şi situaţia acţiunilor în justiţie, aflate în curs de soluţionare la momentul intervenţiei unei noi legi, pe de altă parte.
Acţiunile în justiţie sunt asimilabile unor situaţii juridice legale, aflate în desfăşurare şi care sunt surprinse de legea nouă mai înainte de definitivarea lor.
Astfel de situaţii juridice legale intră sub incidenţa legii noi, cât timp ele nu au fost definitivate sub imperiul legii vechi.
În speţa supusă analizei, se constată că pretinsul drept de creanţă invocat de reclamanţi, a cărui concretizare sub aspectul titularului dreptului în funcţie de criteriile prevăzute de legea veche se putea verifica numai la momentul pronunţării unei hotărâri definitive de către o instanţă de judecată, nu a fost definitivat sub imperiul legii vechi, caz în care analiza existenţei sale se supune legii în vigoare la momentul la care se cere intervenţia instanţei de judecată.
Aceasta, întrucât dreptul la despăgubire pretins de reclamanţi nu era un drept născut direct, în temeiul legii, în patrimoniul acesteia, ci de drept eventual care trebuia stabilit în prealabil de o instanţă de judecată, motiv pentru care un astfel de drept nu se dobândeşte prin simpla formulare a cererii de chemare în judecată, astfel cum eronat se susţine de reclamantă.
Din lucrările dosarului, rezultă că la momentul la care instanţa de apel a fost chemată să se pronunţe asupra existenţei dreptului la despăgubire, un atare drept nu fusese stabilit în prealabil printr-o hotărâre definitivă, iar norma juridică care conferea instanţei judecătoreşti posibilitatea de a statua cu privire la existenţa unui astfel de drept nu mai exista.
Or, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, această normă de drept nu putea fi considerată ca ultraactivând, întrucât fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece acest fapt ar însemna ca un normă de drept declarată neconstituţională să continue să producă efecte juridice, ceea ce Constituţia nu permite.
Este de observat, totodată, că dispoziţiileart. 147alin. (4) din Constituţia României, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor dau expresie aceluiaşi principiu, al neretroactivităţii, în sensul că aceste decizii nu pot aduce atingere acelor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite anterior pronunţării unor astfel de decizii, ceea ce nu este cazul în speţa supusă analizei.
Se constată, totodată, că, în condiţiile în care la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o hotărâre judecătorească definitivă care să constate existenţa dreptului de despăgubire în patrimoniul său, reclamanţii nu se pot prevala cu succes de existenţa unui bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşa fiind, pentru considerentele de drept arătate, Înalta Curte constată că nu poate primi criticile de nelegalitate formulate de reclamantă la adresa considerentelor instanţei de apel care au fundamentat soluţia de respingere a cererii în despăgubire dedusă judecăţii, pe care o menţine.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul, se va modifica, în parte, Decizia recurată în sensul că se va schimba în parte sentinţa nr. 1416 din 18 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că se va respinge cererea de acordare a despăgubirilor morale şi vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii C.B., C.C.T. şi C.N. împotriva deciziei civile nr. 691A din 19 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte Decizia recurată în sensul că.
Schimbă în parte sentinţa civilă nr. 1416 din 18 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că respinge cererea de acordare a despăgubirilor morale.
Menţine în rest dispoziţiile sentinţei apelate şi ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1130/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1129/2012. Civil → |
|---|
