ICCJ. Decizia nr. 1124/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1124/2012
Dosar nr. 1950/30/2010
Şedinţa publică din 21 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Timiş la 17 martie 2010, reclamanţii T.M. şi B.I. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să se constate că le sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 3 lit. e) din Legea nr. 211/2009 pentru măsurile administrative aplicate părinţilor, bunicilor şi lor personal constând în deportarea în Câmpia Bărăganului.
Reclamanta T.M. a solicitat obligarea pârâtului la 50.000 euro daune pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat personal, 50.000 euro de pe urma tatălui decedat, B.I., 50.000 euro de pe urma mamei decedate, B.K., 50.000 euro de pe urma bunicului din partea tatălui, B.T. şi 50.000 de euro de pe urma bunicului din partea mamei, T.A..
Reclamantul B.I. a solicitat 50.000 euro pentru tatăl său decedat, B.T.
Prin Sentinţa civilă nr. 1604/PI din 18 iunie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea promovată de reclamanţi şi a obligat pârâtul la plata următoarelor sume: câte 192.536,5 RON pentru fiecare reclamant; ambilor reclamanţi pentru tată, respectiv pentru bunic, suma de 210.073 RON; pentru mamă, respectiv bunica, B.K., 195.073 RON; pentru bunicul B.T., respectiv străbunic, suma de 100.073 RON; pentru bunicul T.A., respectiv străbunic, suma de 75.073 RON.
A fost respinsă în rest acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Timiş a reţinut, în esenţă, că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea daunelor morale, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la cuantificarea acestora având în vedere toate criteriile stabilite de legiuitor. S-a constatat că antecesorul reclamantului B.I., respectiv B.T., a beneficiat de drepturile conferite de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, iar reclamanta a beneficiat de prevederile O.U.G. nr. 214/1999.
S-au stabilit sumele menţionate considerându-se ca rezonabilă suma de 10.000 RON pentru fiecare an de condamnare, iar după încetarea măsurii până în anul 1989 s-a acordat suma de 5.000 RON/an.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Prin motivele de apel s-a susţinut că deportarea reclamanţilor în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerul Administraţiei şi Internelor nu echivalează cu o condamnare şi nu poate constitui temei pentru acordarea despăgubirilor morale. De asemenea, s-a invocat faptul că sumele acordate de prima instanţă cu acest titlu conduc la îmbogăţire fără just temei.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 189 A din 10 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor T.M. şi B.I..
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţională art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor reclamanţilor.
S-a avut în vedere faptul că, de la data publicării sale în M.Of., decizia Curţii Constituţionale este obligatorie pentru instanţe, motiv pentru care, urmare a declarării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca fiind în afara ordinii constituţionale, nu mai poate constitui temei al acţiunii şi al hotărârii apelate.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii T.M. şi B.I., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanţii au susţinut că, prin cererea de chemare în judecată au solicitat să se constate că li se aplică prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, asupra acestui capăt de cerere instanţa de apel nepronunţându-se, deşi textele de lege menţionate nu au fost declarate neconstituţionale.
Au precizat că, atâta timp cât le sunt aplicabile aceste dispoziţii legale, solicită, în baza art. 998 - 999 C. civ., 504 C. proc. pen. şi 48 alin. (3) din Constituţie, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat de deportare.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a vizat greşita aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, deciziei ce trebuia analizată din perspectiva art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
S-a susţinut, în acest context, că decizia Curţii Constituţionale nu poate retroactiva, întrucât s-ar încălca regulile aplicării legii civile în timp, odată ce raportul juridic de drept civil substanţial s-a născut la momentul declanşării litigiului.
Criticile formulate prin ultimul motiv de recurs au vizat cuantumul despăgubirilor, în stabilirea căruia s-a solicitat să se aibă în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului şi criteriile legale de determinare, subordonate aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă.
Intimata pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în numele Ministerului Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând criticile invocate prin motivele de recurs, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu şi pentru trecut (ex tune).
Fiind incidenţă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanţi, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un ";bun"; al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: ";deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează, că ";dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai exista după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată şi, prin urmare, ";instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of., nr. 789/7.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mii pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";.
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 9 decembrie 2010, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Critica formulată prin primul motiv de recurs, vizând nepronunţarea asupra unui capăt de cerere este nefondată.
Prin acţiunea introductivă reclamanţii au solicitat, într-adevăr, să se constate că le sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, cerere asupra căreia prima instanţă s-a pronunţat prin considerentele hotărârii, apreciind că solicitarea menţionată nu a constituit un petit distinct, reprezentând temeiul legal, alături de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 al acordării daunelor morale, obiect al acţiunii.
Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanţii nu au declarat apel, motivarea deciziei recurate referindu-se, în limitele căii de atac declarate de pârât, doar la criticile acestuia, raportat la Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Se va reţine că, nu se poate invoca direct în recurs critica referitoare la neaplicarea dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., 504 C. proc. pen. şi 48 alin. (3) din Constituţie, ca temei de drept al acordării daunelor morale, în condiţiile în care acţiunea s-a bazat doar pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
De altfel, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în actuala reglementare, invocat în susţinerea acestei critici, are în vedere o altă situaţie, respectiv acordarea de către instanţa de apel a mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, şi nu şi nepronunţarea asupra unui capăt de cerere (minus petita).
Criticile invocate prin ultimul motiv de recurs, referitoare la modalitatea de cuantificare a daunelor morale nu se mai impun a fi analizate, având în vedere considerentele expuse în analiza celorlalte motive.
Pentru toate aceste considerente Curtea va constata că recursul reclamanţilor este nefondat şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii T.M. şi B.I. împotriva Deciziei nr. 189/A din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1120/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1132/2012. Civil → |
|---|
