ICCJ. Decizia nr. 1164/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1164/2012
Dosar nr.1509/115/2010
Şedinţa publică din 22 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 8 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, reclamanta L.V., în calitate de moştenitoare a tatălui său D.D., a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P., la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de autorul său, condamnat politic în perioada 1954-1955.
Prin sentinţa civilă nr. 929 din 27 mai 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei la data efectuării plăţii a sumei de 15.000 euro.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere probele administrate, din care a rezultat că tatăl reclamantei, D.D., a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională, prin sentinţa nr. 1201 din 27 iunie 1955 a Tribunalului Militar pentru unităţile M.A.I., reţinându-se în sarcina sa că a ajutat cu mâncare şi bani persoanele care s-au opus regimului comunist.
În raport de suferinţele fizice şi psihice suportate de cel deţinut, având în vedere faptul că în baza Decretului-lege nr. 118/1990, tatălui reclamantei i s-a acordat o indemnizaţie lunară de 336 lei şi aplicând criteriile de cuantificare a daunelor morale cristalizate în practica judiciară, instanţa de fond a apreciat că suma de 15.000 euro reprezintă o indemnizaţie echitabilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 98 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în totalitate sentinţa apelată şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a avut în vedere Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele deciziei menţionate în raport cu cauza de faţă, Curtea a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 47 alin. (4) şi art. 147 alin. (1) din Constituţie.
Instanţa a mai reţinut că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, aşa încât aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice şi nu mai pot fi aplicate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, Curtea a apreciat că se impune soluţia admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii.
Instanţa a apreciat că această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, deoarece norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
S-a mai reţinut că această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta L.V.
În motivarea recursului, recurenta invocă excepţia de necompetenţă a instanţei de apel. În dezvoltarea acestui motiv de apel, recurenta susţine că sunt incidente prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., din interpretarea cărora recurenta ajunge la concluzia că hotărârea primei instanţe este susceptibilă de recurs, nu de apel.
În ceea ce priveşte aplicarea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale (redată de recurentă în integralitate în cuprinsul motivelor de recurs), se arată că instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii şi principiul tempus regit actum.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, în cadrul căruia se invocă excepţia de necompetenţă a instanţei de apel, în realitate, din motivarea acestei excepţii reiese că recurenta susţine greşita calificare a căii de atac, aspect ce s-ar încadra în prevederile art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Critica este neîntemeiată, instanţa calificând corect calea de atac ca apel, în raport de regula instituită de art. 282 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.
Nici în raport de valoarea obiectului pricinii nu poate fi reţinută vreo greşeală a instanţei de apel în privinţa calificării căii de atac. Cauza are ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, echivalentul în lei al acestei sume fiind cu mult peste valoarea de 100.000 lei la care se referă art. 2821 C. proc. civ.
Întrucât sentinţa primei instanţe nu este o „hotărâre dată fără drept de apel", în sensul art. 299 alin. (1) teza I C. proc. civ., aprecierea recurentei, privind calificarea căii de atac, este greşită.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, hotărârea din apel fiind pronunţată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curţii Constituţionale publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta L.V. împotriva deciziei nr. 98 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1172/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1161/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
