ICCJ. Decizia nr. 1161/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1161/2012
Dosar nr.997/122/2010
Şedinţa publică din 22 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului Giurgiu, reclamantul P.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., pentru a fi obligat la plata sumei de 150.000 euro, echivalent în lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant şi de părinţii săi, decedaţi, prin deportarea acestora în comuna Vama - Suceava. Cererea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 130 din 24 iunie 2010, Tribunalul Giurgiu a admis acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva reclamantului şi familiei sale prin Decizia nr. 239/1952 a fostului M.A.I., iar în baza art. 5 din Legea nr. 221/2009, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere probele administrate, prin care s-au dovedit susţinerile reclamantului privind situaţia de fapt, iar în drept, incidenţa art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind caracterul politic al măsurii administrative de dislocare a reclamantului şi familiei sale şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, privind dreptul la daune morale. În ce priveşte cuantumul acestor daune, instanţa a stabilit suma de 5000 euro pentru reclamant şi 5000 euro pentru părinţii decedaţi, apreciindu-se că recunoaşterea caracterului politic al măsurii administrative nu este suficientă sub aspect moral pentru repararea prejudiciului.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Prin Decizia nr. 193/ A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în complet de divergenţă, în majoritate, apelul a fost admis, iar hotărârea de fond schimbată, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.
Instanţa de apel a avut în vedere că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În raport de efectul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile legale declarate neconstituţionale nu mai pot constitui temei pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat de reclamant.
În motivarea opiniei separate s-a arătat, în esenţă, că aplicarea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 litigiului aflat în curs de soluţionare este de natură să încalce accesul liber la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, creând o situaţie discriminatorie în lumina art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la aceeaşi Convenţie, precum şi art. 1 din primul Protocol adiţional, care defineşte noţiunea de bun actual, incluzând în această categorie creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul P.D., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că în mod greşit instanţa de apel a respins în totalitate acţiunea, deşi soluţia dată de prima instanţă sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative nu fusese criticată în apel. Instanţa de apel nu motivează această soluţie, fiind incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul invocă greşita aplicare a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale litigiului aflat în curs de soluţionare, cu consecinţa încălcării principiului egalităţii şi al nediscriminării.
Preluând unul dintre argumentele opiniei separate, recurentul arată că textul legal care a constituit temeiul pretenţiilor formulate prin acţiune este încă în vigoare, deoarece prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare după publicarea în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, s-au menţinut dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ceea ce ar reprezenta o intervenţie a legiuitorului în termenul de 45 de zile prevăzut de Constituţie.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Prima critică este întemeiată, Decizia fiind pronunţată cu depăşirea limitelor judecăţii în apel, contrar prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă".
În speţă, instanţa de apel a schimbat în totalitate sentinţa, inclusiv sub aspectul dispoziţiei de constatare a caracterului politic al măsurii administrative, deşi aceasta nu fusese criticată de apelantul pârât. De asemenea, instanţa de apel nu a motivat soluţia sub acest aspect, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În privinţa criticilor invocate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază nefondate criticile susţinute de recurent în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
De asemenea, nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar produce încă efecte juridice datorită confirmării lor prin art. XIII din Legea nr. 202/2010. Prin acest articol nu s-a confirmat o anumită dispoziţie legală, ci s-au modificat şi completat unele prevederi ale Legii nr. 221/2009, fără ca aceste modificări să poată fi interpretate ca înlăturând efectele deciziei de neconstituţionalitate, publicată în M. Of. ulterior adoptării şi publicării Legii nr. 202/2010.
În raport de argumentele dezvoltate anterior, referitoare la caracterul fondat al criticilor privind depăşirea limitelor judecăţii în apel, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant şi va modifica în parte Decizia recurată, în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 130 din 24 iunie 2010 a Tribunalului Giurgiu, secţia civilă, va respinge numai cererea privind acordarea despăgubirilor morale, păstrând celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul P.D. împotriva deciziei nr. 193/ A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte Decizia recurată, în sensul că urmare a admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 130 din 24 iunie 2010 a Tribunalului Giurgiu, secţia civilă, respinge numai cererea privind acordarea despăgubirilor morale.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1164/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1146/2012. Civil → |
|---|
