ICCJ. Decizia nr. 1152/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1152/2012
Dosar nr. 25379/3/2009
Şedinţa publică din 22 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1083 din 22 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul D.I., în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi M.R.S., având ca obiect anularea Dispoziţiei nr. 9032 din 7 noiembrie 2007 emisă de primar.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că prin dispoziţia a cărei anulare s-a cerut, a fost restituit pârâtei M., imobilul situat în Bucureşti, str. D., sector 1 (construcţie şi teren în suprafaţă de 199 mp), ca urmare a notificării formulate de către aceasta în temeiul Legii nr. 10/2001.
S-a constatat că anterior, prin Sentinţa civilă nr. 8661 din 15 septembrie 1994 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 918 din 13 septembrie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de către pârâtă, fiind obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul menţionat. Ulterior, prin Decizia nr. 3963/1996 a Curţii Supreme de Justiţie, pronunţată în soluţionarea recursului în anulare, a fost casată decizia Curţii de Apel Bucureşti, fiind respinsă ca neîntemeiată acţiunea pârâtei.
S-a apreciat că şi în condiţiile în care prin decizia instanţei supreme a fost casată hotărârea irevocabilă a Curţii de Apel Bucureşti, pârâta avea dobândit un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. La momentul apariţiei Legii nr. 10/2001, aceasta totuşi a înţeles să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, formulând notificare, aşa încât tribunalul a reţinut că în mod legal a fost restituit imobilul către pârâtă prin dispoziţia Primăriei, calitatea pârâtei de moştenitor al fostului proprietar fiind stabilită printr-o hotărâre irevocabilă. De asemenea, întrucât preluarea bunului s-a făcut pe temeiul Decretului nr. 92/1950, rezultă că aceasta a fost abuzivă potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea 10/2001, intrând în domeniul de aplicare a Legii 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul D.I.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat Decizia nr. 277/A din 15 martie 2011, prin care a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că imobilul din str. D., sector 1 a fost proprietatea numiţilor M. şi A.I.M., părinţii pârâtei I.M.R.S. (conform contractului de vânzare-cumpărare şi a autorizaţiilor obţinute ulterior).
Ulterior, prin actul dotal întocmit la 4 martie 1935, A.I.M. a transmis fiicei sale, R.S.I.M., în vederea căsătoriei acesteia, podgoria din comuna Bicium, jud. Iaşi, pe care o deţinea în proprietate cu act de vânzare-cumpărare, iar la data de 9 ianuarie 1940, Tribunalul Braşov, secţia tutelară, a autorizat schimbul dotal între R.S. Lt. V. şi tatăl acesteia A.I.M., în urma căruia, în schimbul viei din comuna Bucium, jud. Iaşi, intimata a primit de la tatăl său partea de jumătate a acestuia din imobilul din Bucureşti, str. D., devenind proprietara exclusivă a acestui imobil (cealaltă jumătate fiind dobândită prin succesiune de la mama sa). În conformitate cu Jurnalul Tribunalului Braşov, secţia tutelară, din 9 ianuarie 1940, la data de 8 februarie 1940 s-a încheiat contractul de schimb dotal autorizat.
La data încheierii acestui act (8 februarie 1940) intimata era căsătorită cu Lt. G.V., numele soţiei după căsătorie fiind R.S.V.
Ca atare, imobilul din Bucureşti, str. D. a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950 de la V.P.G., deşi era bun dotal al intimatei, iar la data preluării aceasta nu mai era căsătorită cu cel pe numele căruia s-a făcut naţionalizarea.
De aceea, s-a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect caracterul abuziv al preluării, faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi că intimata se afla în posesia unui ";bun"; ocrotit de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dobândit ca urmare a deciziei irevocabile a Curţii de Apel Bucureşti nr. 918/1995.
A fost apreciată nefondată şi susţinerea apelantului în sensul că intimata nu putea solicita ea singură restituirea în natură a imobilului, întrucât mai are fraţi în viaţă, este de asemenea nefondată.
Aceasta, întrucât este lipsită de relevanţă existenţa altor moştenitori ai părinţilor intimatei, în primul rând datorită faptului că imobilul solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost proprietatea exclusivă a intimatei, în baza actului de schimb dotal din anul 1940, iar în al doilea rând, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 ";de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire";.
Cum intimata a fost singura care a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, aceasta este îndreptăţită să-şi valorifice dreptul său de proprietate asupra bunului, în condiţiile legii speciale, fără a fi condiţionată de o eventuală pasivitate a altui moştenitor.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care a susţinut următoarele critici:
Stabilind că intimata-pârâtă a fost proprietară exclusivă asupra imobilului, întrucât pe de o parte, prin actul de schimb încheiat cu tatăl său, a dobândit jumătate, iar pe de altă parte, cealaltă jumătate ar fi dobândit-o prin succesiune de la mama acesteia, instanţa a nesocotit probele administrate, întrucât nu rezultă din actele de la dosar transmiterea pe cale succesorală a dreptului.
Astfel, nu există nici la dosarul cauzei şi nici în dosarul administrativ depus un certificat de moştenitor care să fi fost eliberat de pe urma defunctei mame a intimatei.
De altfel, nu s-au depus nici declaraţii de renunţare la succesiune din partea celorlalţi moştenitori cu vocaţie la averea succesorală a defunctei mame a intimatei.
Prin urmare, analizând cu neatenţie probele administrate în cauză, instanţa a reţinut aspecte de fapt false şi a aplicat greşit legea.
În realitate, trebuia să fie trasă concluzia că intimata nu a fost niciodată proprietara imobilului în integralitatea sa şi că dosarul administrativ nu a fost complet.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Contestând calitatea de persoană îndreptăţită a pârâtei la măsuri reparatorii, din poziţia de terţ faţă de dispoziţia emisă de primar, recurentul susţine în mod nefundamentat că nu s-ar fi făcut dovada deţinerii, în integralitate, a dreptului de proprietate în patrimoniul beneficiarei restituirii.
Aceasta întrucât nu s-ar fi demonstrat în cauză, transmisiunea succesorală a cotei de ½ aparţinând mamei intimatei-pârâte către aceasta din urmă.
Susţinerea este nefondată, având în vedere că în sentinţa (Jurnalul nr. 5521 din 9 ianuarie 1940) al Tribunalului Braşov prin care s-a autorizat intimatei schimbul dotal cu privire la imobilul ce face obiectul litigiului, s-a avut în vedere doar cota de ½ din bun, întrucât cealaltă jumătate era deja proprietatea acesteia, ";prin succesiune de la decedata sa mamă, M.I.M.";.
În aceeaşi sentinţă din anul 1940 există menţiunea că ";ceilalţi succesori ai defunctei M.I.M. au renunţat la succesiunea acesteia";.
În afara elementelor referitoare la transmisiunea pe cale succesorală a cotei de ½ din imobil, corect statuate în cauză, critica recurentului este oricum nefundamentată juridic, raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi la modalitatea în care se face dovada calităţii de persoane îndreptăţite în situaţia moştenitorilor foştilor proprietari deposedaţi abuziv.
Astfel, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, notificarea adresată unităţii deţinătoare valorează repunere în termen pentru acceptarea moştenirii în privinţa imobilelor ce fac obiectul acestui act normativ.
De asemenea, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 reglementează dreptul de acrescământ în favoarea moştenitorilor care au formulat cerere de restituire (în sensul că de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura legii speciale profită moştenitorii persoanei îndreptăţite care au depus cererea de retituire în termen).
Aşadar, deşi contrar realităţii se susţine că nu s-ar fi făcut dovada faptului că ceilalţi moştenitori ar fi renunţat la succesiunea defunctei mame a notificatoarei, critica este oricum, lipsită de pertinenţă, în condiţiile în care, în absenţa altor notificări, imobilul ar fi revenit oricum, intimatei-pârâte pe temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (aceasta fiind singura care a notificat în termenul prescris de lege).
În consecinţă, criticile formulate sunt nefondate, hotărârile instanţelor fondului realizând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale care constituie sediul materiei, atunci când au apreciat asupra calităţii de persoană îndreptăţită a intimatei şi a emiterii corecte de către unitatea deţinătoare a dispoziţiei de restituire în favoarea acesteia.
Faţă de toate aceste considerente, recursul fiind găsit nefondat, va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.I. împotriva Deciziei nr. 277A din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1149/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1153/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
