ICCJ. Decizia nr. 1154/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1154/2012
Dosar nr. 1439/30/2010
Şedinţa publică din 22 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 1 martie 2010, reclamanţii M.A.C. şi M.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 a Comunei Cărpiniş, reprezentată prin primar, anularea Deciziei nr. 3598 din 24 noiembrie 2009, comunicată la data de 4 februarie 2010, prin care s-a respins notificarea din 9 octombrie 2009 înregistrată la Comuna Cărpiniş sub nr. x din 12 octombrie 2009; admiterea cererii de repunere în termenul de depunere a notificării în baza Legii nr. 10/2001 şi obligarea unităţii administrative deţinătoare la soluţionarea cererii de retrocedare în natură a imobilului înscris în CF a Comunei Cărpiniş, nr. cadastral y, constând în casa şi teren cu suprafaţa totală de 1798 mp, situat în Cărpiniş.
Reclamanţii au arătat că au fost împiedicaţi să depună cererea de restituire a imobilului în termenul prevăzut de lege, din cauze obiective, mai presus de voinţa acestora. Imobilul în litigiu a fost cumpărat la data de 10 octombrie 1958 de către K.K. şi M. (bunicii reclamantului M.A.C.) de la S.E. şi E. De la data cumpărării şi până în prezent acest imobil a fost stăpânit în mod continuu şi neîntrerupt de către cumpărători până la data decesului, împreună cu reclamanţii, posesia nefiindu-le tulburată. În tot acest timp au achitat impozitele, pe numele acestora fiind deschis rolul fiscal la primărie.
S-a mai arătat că, la data de 11 iunie 1993, a decedat K.K., iar după decesul acestuia nu s-a făcut dezbaterea succesorală, soţia supravieţuitoare continuând să trăiască în casă împreună cu reclamanţii. La data de 19 februarie 2008 K.M. a dispus pentru cauză de moarte în favoarea reclamanţilor, instituindu-i legatari universali prin testamentul autentificat sub nr. 13/2008.
După decesul acesteia, la data de 7 aprilie 2008, reclamanţii au acceptat tacit moştenirea, continuând să trăiască în casă şi să achite impozitele. În cursul lunii octombrie a aceluiaşi an, intenţionând să facă dezbaterea succesorală după defuncta K.M., au aflat că imobilul fusese trecut în proprietatea statului în anul 1967, în baza unui decret de expropriere, proprietar fiind Statul Român, iar imobilul este dat în administrarea operativă a Î.R.V.P.A. Banat.
Reclamanţii au formulat notificare, prin care au solicitat repunerea în termenul de depunere a cererii de restituire în baza Legii nr. 10/2001, cerere respinsă prin Decizia din 24 noiembrie 2009, ce le-a fost comunicată la data de 4 februarie 2010.
Prin Sentinţa civilă nr. 1589 din 17 iunie 2010, Tribunalul Timiş a respins cererea de chemare în judecată, reţinând, în esenţă, că reclamanţii au depus notificarea cu mult peste termenul prevăzut imperativ de art. 22 din Legea cu nr. 10/2001. Instanţa a mai reţinut că termenul de depunere a notificării, reglementat de textul legal menţionat, are configuraţia juridică a unui termen de decădere substanţial, a cărui nerespectare atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent. Prin decădere, legiuitorul nu dă satisfacţie voinţei creditorului de a renunţa la un drept sau de a face o liberalitate (ca în cazul prescripţiei), ci sancţionează nerespectarea formelor şi termenelor impuse prin norme de ordine publică.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1589 din 17 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş, au declarat apel reclamanţii M.A.C. şi M.M., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei civile atacate şi admiterea cererii astfel cum a fost formulată.
Apelanţii au arătat că, deşi termenul de depunere a notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001 este un termen de decădere, dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. prevăd posibilitatea promovării unei căi de atac peste termenul de decădere, în situaţia în care partea face dovada unei împrejurări mai presus de voinţa sa, care a împiedicat-o să acţioneze în termenul legal. O astfel de împrejurare este cea descrisă în cererea de chemare în judecată (respectiv, faptul că nu li s-a comunicat niciodată vreun act cu privire la exproprierea imobilului sau vreun alt act de natură a-i înştiinţa cu privire la preluarea imobilului de către stat).
Prin Decizia nr. 235/A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, cu majoritate, s-a respins apelul reclamanţilor, ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că nu poate fi admisă cererea de repunere în termenul de depunere a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, motivat de faptul că reclamanţii au acţionat în termenul de 15 zile de la data când au luat cunoştinţă de împrejurarea că imobilul a fost preluat de stat. Potrivit prevederilor legale, reclamanţii aveau obligaţia de a formula notificarea într-un numit termen, iar potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului pentru înregistrarea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Întrucât termenul de depunere a notificării este un termen de decădere, iar decăderea se înfăţişează ca o sancţiunea determinată de neexercitarea dreptului în termenul prevăzut de lege, Curtea a apreciat că soluţia Tribunalului, de menţinere a dispoziţiei emise de Primar, este temeinică şi legală. În motivarea opiniei separate s-a arătat că, menţinerea soluţiei de respingere a cererii reclamanţilor ar putea favoriza, printr-un simplu joc al procedurilor, lipsirea reclamanţilor de posibilitatea de a-şi putea valorifica efectiv în instanţă drepturile lor subiective.
Redactorul opiniei separate analizează actele doveditoare privind dreptul de proprietate şi cele referitoare la calitatea de moştenitori a reclamanţilor în raport cu foştii proprietari, reţinând, pe baza analizei situaţiei de fapt, că imobilul a trecut în 1967 în proprietatea statului de la foştii proprietarii K.C. (K.) şi K.M., în baza Decretului nr. 218/1960 şi a Decretului nr. 712/1966, concomitent fiind înscris în CF şi dreptul de administrare operativă directă în favoarea Î.R.V.P.A. - Banat.
Fără a cunoaşte această împrejurare, întrucât nimeni şi niciodată nu le-a contestat dreptul de proprietate şi nu le-a adus la cunoştinţă actul de preluare, proprietarii imobilului au achitat în permanenţă statului impozitele şi taxele aferente şi au locuit în permanenţă în imobil începând cu data achiziţiei lui şi până la decesul acestora.
Perceperea de către stat a plăţilor cu titlu de taxe şi impozite, precum şi faptul că nimeni nu a ridicat vreodată pretenţii cu privire la imobil în numele statului, a fost în măsură să nu le creeze niciun fel de suspiciuni cu privire la titlul lor.
Nici măcar în acest moment statul nu ridică niciun fel de pretenţii de fond asupra imobilului, limitându-se doar la a afirma formal că notificarea succesorilor în drepturi a foştilor proprietari (reclamanţii în cauză) a fost făcută cu depăşirea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001.
În egală măsură, autorităţile statului confirmă prin actul depus în apel că nu deţin niciun act referitor la naţionalizare şi la constituirea dreptului de administrare operativă directă în favoarea fostei întreprinderi de stat.
Antecesorii reclamanţilor s-au aflat, independent de voinţa lor, prin comportamentul vinovat al autorităţilor statului (care, deşi şi-au însuşit juridic dreptul lor de proprietate, i-a făcut să suporte în mod continuu toate sarcinile acestui drept), într-o eroare totală şi absolută asupra situaţiei juridice a bunului, motiv pentru care nu au ştiut că trebuie să acţioneze în termenul prescris de art. 21 al Legii nr. 10/2001, pentru a clarifica în instanţă acest lucru.
Împiedicarea lor obiectivă şi totală indusă prin crearea de către statul pârât a unei false reprezentări a realităţii juridice face ca lor să nu le poată fi opusă sancţiunea decăderii şi notificarea lor să fie considerată ca formulată în termen.
Se mai arată, în argumentarea opiniei separate, că negarea posibilităţii pentru reclamanţi de a clarifica situaţia juridică a imobilului în cadrul procesual special al Legii nr. 10/2001 are ca efect blocarea totală şi definitivă a dreptului lor de acces la justiţie, în condiţiile în care o acţiune de drept comun având ca obiect constatarea preluării abuzive a imobilului şi rectificarea cărţii funciare nu este permisă de lege, pentru că: reclamanţii nu sunt proprietarii neposesori care se opun posesorului neproprietar; art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia stabileşte că acţiunea în revendicare este posibilă doar dacă bunurile preluate de stat nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie (or, imobilul în cauză face, în mod evident, obiectul Legii nr. 10/2001); ca efect general obligatoriu al Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, persoanele cărora le este aplicabilă Legea nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta, după intrarea ei în vigoare, între calea prevăzută de această lege şi calea dreptului comun; practica judiciară, urmând reglementările menţionate anterior, a consacrat inadmisibilitatea unei acţiuni de drept comun în situaţiile de acest gen.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul pevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanţii M.A.C şi M.M.
Invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., fără a le dezvolta în mod separat, recurenţii reiau în esenţă situaţia de fapt descrisă în acţiunea introductivă, privind împrejurările în care au aflat de preluarea imobilului de către stat. Recurenţii susţin argumentele opiniei separate din apel, arătând că au fost în imposibilitate absolută de a cunoaşte situaţia juridică a imobilului, datorită comportamentului autorităţilor, ceea ce i-a împiedicat să facă demersurile pentru restituirea imobilului în termenul prevăzut de lege.
Recurenţii mai susţin aplicarea greşită a prevederilor art. 103 C. proc. civ., potrivit cărora o cale de atac poate fi promovată, peste termenul prevăzut de lege, în situaţia în care partea demonstrează o împrejurare mai presus de voinţa sa care a împiedicat-o să acţioneze în termenul legal.
Se mai invocă, în susţinerea recursului, încălcarea accesului la justiţie şi existenţa în patrimoniul reclamanţilor a unui ";bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, care se pot încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În mod corect instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a cererii de repunere în termenul de formulare a notificării, reţinând că termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, este un termen de decădere, nesusceptibil de întrerupere sau suspendare.
Potrivit textului legal menţionat ";persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului";. Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001, astfel încât termenul limită până la care trebuia depusă notificarea era 14 februarie 2002.
În speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., care permit în anumite circumstanţe înlăturarea incidenţei sancţiunii decăderii în cazul în care partea dovedeşte că a fost împiedicată să îndeplinească un act în termenul prevăzut de lege printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Trebuie remarcat că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi pe tot parcursul termenului înăuntrul căruia trebuia formulată notificarea, era în viaţă autoarea reclamanţilor, K.M. Ca atare, motivele de natură a justifica împiedicarea de a formula notificarea se analizează în raport de persoana autoarei, îndreptăţită să solicite măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a soţului predecedat.
Împrejurarea invocată de recurenţi (respectiv, faptul că autoarea lor nu a avut cunoştinţă de faptul că imobilul fusese preluat de stat) nu constituie o împrejurare mai presus de voinţa acesteia, care să o fi pus în imposibilitatea obiectivă de a formula notificarea în termenul legal.
În sensul art. 103 alin. 1 C. proc. civ., împrejurarea mai presus de voinţa părţii trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forţei majore, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşită.
Unei astfel de situaţii nu-i poate fi asociată aceea că autoarea recurenţilor nu a fost informată cu privire la împrejurarea că imobilul a trecut în proprietatea statului, în condiţiile în care dreptul de proprietate a fost intabulat în favoarea statului, în temeiul actului de preluare, aşa încât, pe baza unor simple verificări, persoanele interesate puteau lua cunoştinţă de situaţia juridică a imobilului.
Nu poate fi reţinut argumentul opiniei separate, reiterat în motivarea recursului, privind încălcarea dreptului de acces la instanţă. Procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, care se declanşează numai pe baza notificării formulate într-un anumit termen, nu este contrară prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că acest drept nu este absolut, statele membre ale Convenţiei având o anumită marjă de apreciere, fiind nu numai permisă, dar şi necesară (în scopul evitării perpetuării unei stări de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a bunurilor) stabilirea, sub sancţiunea decăderii, a unui termen înăuntrul căruia persoana interesată să-şi exercite dreptul la restituire, recunoscut prin lege.
Pierderea posibilităţii de a mai pretinde măsuri reparatorii, în situaţia în care termenul legal nu a fost respectat, este rezultatul conduitei lipsite de diligenţă a persoanei în cauză, nicidecum a nesocotirii dreptului de acces la justiţie.
Evaluarea şanselor de reuşită ale unui eventual demers jurisdicţional formulat pe cale separată este nu numai inoportună, dar şi în afara cadrului procesual, instanţa de apel pronunţându-se în mod corect, în limitele obiectului cererii de chemare în judecată (anularea deciziei de respingere a cererii de repunere în termen şi a notificării) şi în raport de cadrul procesual pasiv (pârâtul fiind chemat în judecată în calitate de emitent al deciziei contestate, nu în calitate de persoană care opune un drept de proprietate în cadrul unei acţiuni de drept comun).
Susţinerea reclamanţilor, în sensul că ar deţine un ";bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, este irelevantă în cadrul prezentei cauze, în care problema de drept dezbătută şi lămurită conform considerentelor anterioare este aceea a inexistenţei unei împrejurări mai presus de voinţa părţii, care să o fi pus în imposibilitatea obiectivă de a formula notificarea în termenul legal, şi nu aspectele de fond privind dreptul de proprietate.
Reţinând că acţiunea a fost corect respinsă, întrucât notificarea fost tardiv formulată şi nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru repunerea în termenul de formulare a notificării, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurenţi în partea finală a cererii de recurs, se constată că acest text legal este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecăţii, căruia instanţa i-ar fi schimbat natura sau înţelesul. Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitatea de a cenzura decizia instanţei de apel din această perspectivă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.A.C. şi M.M. împotriva Deciziei nr. 235/A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1153/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1156/2012. Civil → |
|---|
