ICCJ. Decizia nr. 1186/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1186/2012
Dosar nr. 19636/3/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 373 din martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată din oficiu şi a respins acţiunea formulată de reclamanta B.C. ca inadmisibilă.
În considerentele acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 13 alin. (1) Capitolul III - Titlul VII al Legii nr. 147/2005, evaluarea pretenţiilor de dezdăunare în echivalent este atributul evaluatorilor autorizaţi, desemnaţi de Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 se face după parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII din acest act normativ, instanţa fiind lipsită de atributul stabilirii valorii despăgubirilor.
Având în vedere că, dispoziţia de soluţionare a notificării reclamantei a fost emisă ulterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi nu a fost contestată, prima instanţă a apreciat că evaluarea despăgubirilor este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi nu a instanţei de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta B.C. susţinând că, prin notificarea nr. 182/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul proprietatea sa preluat abuziv de către stat şi după trecerea a circa 8 ani, notificarea a fost soluţionată prin emiterea dispoziţiei nr. 10742 din 4 iunie 2008, prin care i s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent.
Că, emiterea dispoziţiei s-a făcut după mai multe reveniri şi sesizări astfel că, nici în acest moment instituţia competentă nu a stabilit cuantumul despăgubirilor.
Făcând trimiterea la jurisprudenţa C.E.D.O., apelanta a mai susţinut că, Fondul Proprietatea nu funcţionează într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unor despăgubiri şi consecinţa acestei situaţii este aşteptarea „sine die" a unei decizii a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu posibilitatea contestării ulterioare a acesteia, situaţie care contribuie la prelungirea procedurii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 5/ A din 25 ianuarie 2011, a admis apelul declarat de apelanta - reclamantă B.C., a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele considerente:
Reclamanta a investit instanţa de judecată cu acţiune, în scopul de a i se calcula efectiv cuantumul măsurilor reparatorii la care este îndreptăţită.
În susţinerea acţiunii, reclamanta şi-a motivat demersul prin aceea că, deşi dreptul său la despăgubiri a fost recunoscut, nu îşi poate exercita efectiv acest drept, deoarece instituţiile statului, abilitate să efectueze calculul şi să facă plata, refuză în mod nejustificat să-şi îndeplinească atribuţiile prevăzute prin lege.
Prima instanţă a apreciat că o astfel de acţiune este inadmisibilă, deoarece competenţa de stabilire a întinderii despăgubirilor revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu instanţei de judecată.
Curtea a apreciat că un astfel de raţionament este contrar prevederilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F.
Reţinând că stabilirea cuantumului despăgubirilor nu intră în competenţa instanţelor de judecată, ci în competenţa unui organ administrativ de a-şi îndeplini atribuţiile legale, echivalează cu împiedicarea accesului la justiţie al reclamantei.
Accesul la justiţie şi dreptul la un judecător constituie un drept esenţial recunoscut de Convenţie, deoarece, dacă nu ar fi fost consacrat, ar fi fost iluzoriu de vorbit despre o justiţie eficientă şi un proces echitabil.
Dreptul de acces la o instanţă nu se limitează la dreptul de a angaja o procedură în faţa instanţelor naţionale, ci include şi dreptul de a obţine o hotărâre a instanţei cu privire la dreptul sau obligaţia dedusă judecăţii.
În legătură cu dreptul de acces la o instanţă, în cauza B. împotriva României, C.E.D.O. a condamnat Statul Român pentru încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie, reţinând printre alte argumente că, excluderea litigiilor civile privind revendicarea imobilelor preluate de stat din cadrul competenţei instanţelor judecătoreşti este în sine contrară dreptului de recurs la justiţie (în cauza respectivă era în discuţie Decizia nr. 1/1995 a Curţii Supreme de Justiţie prin care, în cadrul recursului în interesul legii, se stabilise că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să dispună restituirea imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950).
Judecătorul cauzei trebuie să aprecieze asupra temeiului de drept pe care se poate întemeia acţiunea şi asupra procedurii de urmat, ceea ce include determinarea competenţei instanţei şi a cadrului procesual pasiv, fiind necesar a se lămuri cu prioritate în ce măsură, acţiunea reclamantei poate fi întemeiată pe regulile dreptului comun sau, prin analogie cu problema de drept rezolvată prin Deciziile nr. IX/2006 şi nr. XX/2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs M.F.P., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Contrar raţionamentului instanţei de apel, reclamanta - intimată şi-a exercitat neîngrădit dreptul său de a accede la o instanţă de judecată, unde are însă şi îndatorirea de a-şi justifica pretenţiile.
per a contrario, s-ar admite că numai prin sesizarea unei instanţe cu o cerere de chemare în judecată respinsă ca inadmisibilă, se produce o încălcare a drepturilor reclamantei, prezumându-se şi că orice acţiune ar fi, de principiu, admisibilă, indiferent de dovezile procurate care să susţină demersul judiciar.
Pe de altă parte, nu poate fi primit nici argumentul invocat în sensul nerespectării art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dat fiind că prima instanţă a soluţionat cauza în raport de temeiurile invocate de reclamantă, raportat la situaţia de fapt, neputând fi schimbate din dispoziţia instanţei, dreptul la acţiune fiind un drept exclusiv al reclamantei, cel mult instanţa fiind obligată să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului.
Or, sub acest aspect, instanţa de fond a apreciat în mod corect că, în raport de modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, respectiv Titlul VII al acesteia din urmă, în cauză se impune constatarea că acţiunea reclamantei este îndreptăţită.
A mai arătat recurentul - pârât că, în mod corect instanţa de fond a apreciat că stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent după intrarea în vigoare a noului act normativ se face după parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII, instanţa fiind lipsită de atributul stabilirii valorii despăgubirilor, invocând sub acest aspect dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
În ceea ce priveşte desfăşurarea procedurii administrative de stabilire şi acordare a despăgubirilor recurentul - pârât a invocat adresa nr. 5114/ RG din 5 februarie 2010, prin care A.N.R.P. a detaliat etapele reglementate de lege pentru valorificarea dreptului recunoscut de Legea nr. 10/2001, şi dispoziţiile art. 131 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, din care rezultă că, Statul Român prin M.F.P. nu are competenţe sau atribuţii în sensul solicitat de reclamantă, nefiind nici măcar investit cu o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
O altă critică adusă deciziei atacate constă în aceea că, prin considerentele hotărârii se impune judecătorului cauzei (deci al fondului) să modifice temeiul acţiunii introductive, „prin apreciere asupra temeiului de drept pe care să poată întemeia acţiunea, ceea ce impune determinarea competenţei instanţei şi a cadrului procesual pasiv, fiind necesar a se lămuri în ce măsură acţiunea reclamantei poate fi întemeiată pe regulile dreptului comun sau, prin analogie cu problema de drept rezolvată prin Deciziile nr. IX/2006 şi nr. XX/2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, pe dispoziţiile Legii speciale".
În esenţă, recurentul - pârât a susţinut că, din cuprinsul motivării rezultă că o acţiune formulată în temeiul dreptului comun nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, chiar şi atunci când reclamanta a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Or, sub acest aspect, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care reclamanta a urmat şi a obţinut recunoaşterea dreptului său pe calea reglementată de legea specială, deschizând, în fapt, calea unei acţiuni în revendicare fundamentată pe dreptul comun, ceea ce determină incidenţa în cauză a dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Faţă de cele expuse, recurentul - pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei primei instanţe.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. consacră într-o largă accepţie asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul de judecare în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut, statele dispunând de o marjă de apreciere în limitarea lui, o eventuală restricţionare nefiind incompatibilă cu dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie, însă cu respectarea a trei condiţii: restricţionarea să nu aducă atingere substanţei dreptului, ea să urmărească un scop legitim şi să existe un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Ca atare, limitele impuse de actele normative interne nu restrâng dreptul la o instanţă, în sensul Convenţiei, în aşa măsură încât dreptul în discuţie să fie atins în însăşi substanţa lui.
Or, aceasta presupune o analiză a cauzei pe fondul ei, cu luarea în considerare a particularităţilor pe care le prezintă.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.
În ceea ce priveşte cererea intimatei - reclamante de obligare a recurentului - pârât la plata cheltuielilor de judecată din recurs, Înalta Curte apreciază că, acestea vor putea fi solicitate cu ocazia soluţionării cauzei pe fond, când se va stabili o posibilă sau nu culpă procesuală a recurentului - pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul M.F.P. în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 51/ A din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Respinge cererea privind plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1187/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1185/2012. Civil → |
|---|
