ICCJ. Decizia nr. 1187/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1187/2012
Dosar nr.10523/1/2010
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la nr. 4367/2006 reclamanţii D.I. şi M.A.M., au solicitat în contradictoriu cu Primăria oraşului Mizil ca prin sentinţa ce se va pronunţa pârâta să fie obligată să finalizeze procedura administrativă prealabilă, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind notificarea pentru retrocedarea în natură a terenului situat în Mizil şi prin despăgubiri băneşti pentru imobilul şi acţiunile B.R. SA.
În motivarea acţiunii reclamanţii au susţinut că bunica lor paternă N.L. împreună cu aceştia în calitate de moştenitori ai defunctului D.N.M. au formulat notificarea prin executor judecătoresc conform Legii nr. 10/2001 adresată Primăriei oraşului Mizil pentru retrocedarea în natură a terenului din Mizil, pe care a fost construită B.R. SA, iar pentru imobilul bancă şi acţiunile acesteia au solicitat despăgubiri băneşti.
După analizarea materialului probator administrat în cauză Tribunalul Prahova a pronunţat la 18 aprilie 2007, sentinţa civilă nr. 626 prin care a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi, reţinând în esenţă că în mod corect prin dispoziţia contestată s-a respins notificarea, apreciindu-se că aceasta a fost formulată tardiv.
S-a apreciat că petenţii în calitate de moştenitori ai autorilor D.N.M. şi N.L. au formulat notificarea prin care au solicitat restituirea în natură sau despăgubiri legate de banca M.B. fără a preciza elementele de identificare ale imobilului potrivit art. 22 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 depunând ca acte doveditoare, acte de stare civilă şi acte de înfiinţare a băncii intrate în faliment din anul 1932.
Ulterior, prin notificarea din 6 septembrie 2005, aceştia au solicitat retrocedarea prin echivalent a acţiunilor B.R., restituirea în natură a suprafeţei de teren pe care a fost edificată banca din Mizil şi restituirea în natură a imobilului în care îşi desfăşoară activitatea banca în calitate de moştenitori ai autorului P.R.
S-a apreciat de instanţa fondului că înscrisurile depuse nu au făcut dovada preluării abuzive de către stat a imobilului nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 10/2001, astfel încât în mod corect prin dispoziţia contestată nr. 177/2006 s-a respins notificarea apreciindu-se că, de altfel, aceasta a fost formulată şi tardiv.
Împotriva sentinţei au declarat apel contestatorii D.I. şi M.A.M., considerând-o nelegală şi netemeinică susţinând în esenţă că în mod greşit instanţa fondului a constatat tardivitatea notificării formulate la 15 noiembrie 2001, atâta vreme cât precizările cu referire la conţinutul notificării în sensul restituirii sediului, terenul aferent şi capitalul social sunt făcute în termenul legal de 12 luni.
Curtea, analizând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, faţă de actele şi lucrările dosarului şi de normele legale incidente în soluţionarea cauzei a constatat că apelul este nefondat şi l-a respins în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.
S-a arătat de către Curtea de Apel Ploieşti ca termenul susmenţionat este de decădere şi nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen.
S-a constatat de către Curtea de Apel că, instanţa de fond a reţinut corect că dispoziţia nr. 177/2006 a Primăriei Mizil prin care s-a respins notificarea ca tardivă este legală şi în consecinţă a respins contestaţia ca nefondată.
Împotriva deciziei civile nr. 454 din 2 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, contestatorii D.I. şi M.A.M. au formulat recurs solicitând modificarea în tot a sentinţei civile pronunţata de Tribunalul Prahova şi a deciziei pronunţată în apel şi admiterea acţiunii în sensul retrocedării în natura a terenului situat în Mizil, totodată solicitând şi despăgubiri prin echivalent bănesc pentru imobilul în care se afla sediul B.R. cât şi pentru acţiunile acestei bănci.
Prin Decizia nr. 8169 pronunţată la 15 decembrie 2008 în dosarul nr. 4367/105/2006 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de reclamanţii D.I. şi M.A.M. împotriva deciziei nr. 454 din 2 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, s-a casat Decizia, s-a admis apelul declarat împotriva sentinţei nr. 626 din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova, s-a desfiinţat aceasta sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că reclamanţii au formulat notificarea din 15 noiembrie 2001 în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi, cât timp această primă notificare nu fusese încă soluţionată, reclamanţii au înţeles să formuleze în anul 2005 o a doua notificare.
Tribunalul Prahova a pronunţat sentinţa civilă nr. 1903 din 6 noiembrie 2009 prin care a respins acţiunea formulată ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă s-a reţinut că reclamanţii D.I. şi M.A.M., au solicitat în contradictoriu cu Primăria oraşului Mizil ca prin sentinţa ce se va pronunţa pârâta să fie obligată să finalizeze procedura administrativă prealabilă, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind notificarea pentru retrocedarea în natură a terenului situat în Mizil, actualmente Nicolae Bălcescu şi prin despăgubiri băneşti pentru imobilul şi acţiunile B.R. SA.
Se arată că prin notificarea din 16 august 2001, reclamanţii, în calitate de moştenitori ai defuncţilor P.R. şi I.R., prin executor judecătoresc, au solicitat primăriei şi la B.M., fără a prezenta elemente de identificare a imobilului solicitat, aşa cum prevede art. 22 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la situaţia acţionarilor şi a patrimoniului băncii, nu au fost depuse la dosar documente din care să se poată constata aspectele invocate în cerere.
Ulterior s-a formulat notificarea din 6 septembrie 2005 căreia i s-a anexat o cerere privind înmatricularea B.R. în anul 1932, precum şi un act constitutiv al unei societăţi anonime pe acţiuni, având ca membrii fondatori pe P.R., I.R., I.R., M.P., I.S., cei doi C. şi I., însă, nu s-au depus la dosarul cauzei acte cu privire la patrimoniul societăţii şi nici nu s-a făcut dovada preluării abuzive de către statul român.
Instanţa a apreciat că în mod corect a fost respinsă această notificare deoarece, din arborele genealogic întocmit şi depus la dosarul cauzei, D.I. şi M.A.M. nu îi pot moşteni pe R.I, R.E. şi R.O., deoarece în linie colaterală sunt chemate la moştenire rudele până la gradul 4 inclusiv.
În ceea ce priveşte notificarea din 6 septembrie 2005, tribunalul a apreciat că, este corectă respingerea acesteia de către Primăria Mizil deoarece la dosarul cauzei nu s-a depus niciun document care să ateste proprietatea asupra imobilului solicitat, imobilul nu a fost identificat, contestatoarele nu au fost de acord cu administrarea unei expertize topo, iar expertiza contabilă dispusă a se efectua în cauză a concluzionat că este imposibil de efectuat această expertiză din lipsă de documente justificative.
Împotriva sentinţei civile nr. 1903/2009 a Tribunalului Prahova au declarat apel D.I. şi M.A.M., prin procurator D.E., pentru următoarele motive:
Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, a dispoziţiilor legale incidente, Curtea a reţinut următoarele:
Referitor la critica că instanţa de fond nu a respectat problemele de drept dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit să se rejudece cauza, Curtea a reţinut că aceasta este nefondată, întrucât urmare a casării a fost înregistrat dosarul la Tribunalul Prahova nr. 4367/105/2006, când s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1903 din 6 noiembrie 2009.
În hotărârea pronunţată după casare, respectiv sentinţa civilă nr. 1903/2009 a Tribunalului Prahova, s-a arătat că obiectul litigiului îl constituie notificarea, că prin notificarea reclamanţii - apelanţi au solicitat Primăriei Oraşului Mizil restituirea în natură sau despăgubiri cu privire la B.M., fără a prezenta elemente de identificare a imobilului, iar prin notificare au solicitat retrocedarea prin echivalent a acţiunilor B.R., precum şi restituirea în natură a suprafeţei de teren şi restituirea în natură a imobilului în care îşi desfăşoară banca activitatea.
Ca atare, instanţa de fond s-a pronunţat pe notificare, aşa cum a dispus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând şi celelalte acte depuse la dosar.
Aşa cum s-a mai arătat, obiectul litigiului în cauza de faţă îl constituie notificarea, asupra căreia s-a pronunţat deja Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia nr. 219/2009.
Susţinerea apelanţilor că, instanţa de fond a refuzat de fapt să soluţioneze pe fond notificarea cu privire la bănci, este nefondată, întrucât pe de o parte, după casare, s-au arătat argumentele pentru care nu li se pot acorda apelanţilor măsuri reparatorii pentru imobilul şi acţiunile B.R. şi retrocedarea în natură a terenului situat în Mizil, iar pe de altă parte, prin Decizia nr. 219/2009, Curtea de Apel Ploieşti s-a pronunţat cu privire la notificarea formulată de apelanţi.
În ceea ce priveşte susţinerea apelanţilor că instanţa de fond a respins în mod eronat acţiunea pe motiv că nu a fost identificat imobilul, deşi s-a depus la dosar autorizaţia de demolare din anul 1981, în care s-a stabilit că valoarea totală a construcţiilor este de 180.790 lei, la nivelul acelui an, mai ales că Primăria Mizil nu le-a eliberat fişa imobilului, planul de situaţie şi releveul construcţiei, se va reţine că privitor la notificare, s-a pronunţat Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia sus-menţionată.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea de apel prin Decizia nr. 218/2010 în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. a respins ca nefondat, apelul formulat de apelanţi.
Împotriva deciziei nr. 218 din 25 octombrie 2010 a declarat recurs reclamanţii D.I. şi M.A.M. care au susţinut următoarele motive de nelegalitate.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9, şi art. 315 C. proc. civ., prin nerespectarea dispoziţiilor procedurale şi încălcarea obligativităţii deciziei de casare pentru instanţa de fond, în sensul că, nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de recurs, respectiv Decizia nr. 8169 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Se susţine că, s-a făcut dovada că imobilul care a fost sediul B.R. a reprezentat şi locuinţa autorilor şi că instanţa de fond, avea obligaţia să soluţioneze notificarea pe fond şi să stabilească, în raport de probele administrate în cauză, cuantumul despăgubirilor. Cum însă, instanţa de fond nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei superioare, această neconformare atrage casarea hotărârii, fiind pronunţată cu încălcarea legii.
Se conchide că soluţia pronunţată este lipsită de temei legal, nu s-a conformat dezlegării date problemelor de drept de către instanţa de recurs şi nu a administrat probele solicitate ca fiind obligatorii, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate pronunţată în asemenea condiţii pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ.
Analizând Decizia recurată prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză, instanţa de apel şic ea de fond au interpretat în mod just dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. conform cărora, „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecători fondului".
Soluţia consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar, dispoziţiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanţei de recurs la problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe.
Instanţa de fond şi cea de apel s-a conformat deciziei de casare care a statuat ca instanţele să analizeze prima notificare formulată în termenul legal şi nesoluţionată, deoarece prin respingerea ca tardivă a notificării, instanţele nu au cercetat fondul cauzei.
Astfel, asupra notificării formulată de reclamanţi s-a pronunţat pe fond Tribunalul care a respins acţiunea formulată, şi Curtea de Apel care a respins apelul împotriva sentinţei civile pronunţată de Tribunal, respectând îndrumările deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. 8169/2008. Instanţele de fond au analizat notificarea ce face obiectul prezentului dosar şi au apreciat în mod just că aceasta a fost respinsă în mod corect de Primăria Mizil, ea fiind formulată de persoane ce nu justifică calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, conform art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Nu se pot reţine astfel criticile recurenţilor reclamanţi în sensul că ar fi trebuit admisă contestaţia formulată şi că instanţa era obligată să soluţioneze notificarea în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor deoarece prin Decizia de casare s-a stabilit doar obligativitatea analizării notificării pe fondul acesteia (ea nefiind tardivă), notificare asupra căreia instanţa de judecată s-a pronunţat prin Decizia recurată.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., se va menţine sentinţa civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii D.I. şi M.A.M. împotriva deciziei civile nr. 218 din 25 octombrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1189/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 1186/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
