ICCJ. Decizia nr. 1189/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1189/2012
Dosar nr.42703/3/2008
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 926 din 18 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul B.R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., acesta din urmă fiind obligat să plătească reclamantului suma de 30.000 euro, cu titlu de daune morale şi la 9.146,33 RON, despăgubiri materiale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 137 din 23 iulie 1999 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, în dosarul penal nr. 372/1999, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului, faptă prevăzută de art. 264 C. pen.
S-a dispus deducerea duratei reţinerii şi arestării preventive de la 17 martie 1999 la 23 iulie 1999.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei instanţe a fost respins prin Decizia penală nr. 5 din 12 ianuarie 2000 a Curţii Militare de Apel Bucureşti.
Prin Decizia penală nr. 942 din 17 octombrie 2000 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie a fost casată Decizia penală nr. 5 din 12 ianuarie 2000 a Curţii Militare de Apel Bucureşti cât şi sentinţa penală nr. 137 din 23 iulie 1999 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi s-a dispus restituirea dosarului la parchet pentru completarea urmăririi penale.
Parchetul Militar Teritorial a dispus din nou trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 264 C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 209 din 11 octombrie 2002 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti s-a dispus din nou, restituirea dosarului la parchet pentru refacerea urmăririi penale.
Hotărârea a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 1 din 9 ianuarie 2003 a Tribunalului Militar Bucureşti, prin respingerea recursului declarat de Parchetul Militar Bucureşti.
Cercetările au fost continuate de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi prin Ordonanţa din 22 mai 2008, pronunţată în dosarul nr. 14118/P/2005, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru fapta prevăzută de art. 264 C. pen., în baza art. 11 pct. 1 lit. b), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Concluzionând asupra situaţiei de fapt, prima instanţă a reţinut că, pretenţiile reclamantului, sunt în parte justificate şi confirmate de probele administrate privind nelegala sa arestare pentru o durată de 4 luni şi 6 zile, precum şi cercetarea şi judecarea sa într-un dosar penal pentru o durată de 9 ani şi 2 luni.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral, prima instanţă a reţinut că suma de 30.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamantului.
Sub aspectul despăgubirilor materiale, tribunalul a reţinut că, anterior cercetării penale, reclamantul a deţinut funcţia de ofiţer de poliţie, calitate în care se bucura de un salariu lunar şi de alte drepturi decurgând din contractul de muncă.
Or, pe durata arestării şi a cercetării, reclamantul a fost suspendat din funcţie.
Cuantumul acestor drepturi a fost stabilit prin expertiza tehnică specialitatea contabilitate ori prin raportul de expertiză a rezultat că, valoarea salariilor neîncasate de reclamant în perioada 17 martie 1999 – 13 august 1999 este de 8.341.274 ROL, iar diferenţa dintre salariile pe care le-a încasat diminuate şi cele care i s-ar fi cuvenit în perioada august 1999 – iunie 2002 este de 27.173.256 ROL.
A mai rezultat din aceeaşi expertiză că, reclamantului i s-ar fi cuvenit în perioada 17 martie 1999 – 30 iunie 2002 drepturi materiale rezultând din echipament în cuantum de 31.479.957 ROL.
S-a reţinut că reclamantul a fost prejudiciat material cu suma de 6.699,45 RON, la care se adaugă dobânda în sumă de 6017,64 RON, adică în total cu suma de 9.146,33 lei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel toate părţile.
Prin motivele de apel formulate, reclamantul B.R. a criticat hotărârea întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii privind plata sumei de 28.000,00 lei reprezentând despăgubirea plătită necuvenit părţii vătămate G.M., aşa cum rezultă din rechizitoriul din 9 iunie 1996 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi din conţinutul sentinţei penale nr. 137 din 23 iulie 1999 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.
O altă critică adusă sentinţei se referă la împrejurarea că, fără să prezinte, o motivare corespunzătoare instanţa a respins pretenţiile privind suma de 28.000 lei, constând în cheltuieli efectuate în vederea organizării nunţii ce nu a mai avut loc din cauza arestării sale.
Printr-un ultim motiv de apel, reclamantul a criticat sentinţa ca nelegală şi netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale apreciind că suma de 30.000 euro este modică în raport cu prejudiciul moral suferit.
Statul Român prin M.F.P. a criticat sentinţa pronunţată prin prisma a două motive: inadmisibilitatea acţiunii şi cuantumul daunelor morale stabilite de către prima instanţă.
Referitor la primul motiv de apel, Statul Român a susţinut că instanţa de fond nu a analizat excepţia inadmisibilităţii şi în argumente a menţionat dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., arătând că au dreptul la repararea pagubei doar persoanele aflate în situaţiile expres prevăzute de alin. (2) şi (3).
Or, din ordonanţa parchetului din data de 22 mai 2008 pronunţată în dosarul nr. 14118/P/2005, rezultă că s-a dispus achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 1 lit. b) raportat în art. 10 lit. d) C. proc. pen. şi nu în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j), condiţie cerută în mod expres de art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
A mai apreciat că, măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea legislaţiei în vigoare la acel moment iar faptul că, la un moment dat s-a dispus punerea în libertate a reclamantului nu înseamnă nicidecum că măsura arestării preventive a fost ilegală.
Că, în practica C.E.D.O. s-a subliniat că autorităţile naţionale sunt cele dintâi chemate să vegheze ca, într-un caz dat, durata detenţiei provizorii a unui învinuit să nu depăşească limita rezonabilului, exemplificând sub acest aspect mai multe cauze.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale stabilite de către prima instanţă, apelantul le-a apreciat ca fiind acordate fără a ţine seama de anumite criterii, precum consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, profesională, criteriul echităţii şi nu în ultimul rând, practica C.E.D.O.
Apelantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat hotărârea primei instanţe pentru lipsa rolului activ şi din prisma modalităţii de stabilire şi cuantificare a daunelor morale.
S-a susţinut că nu a fost ataşat dosarul penal, că instanţa civilă nu este investită şi nici competentă a reaprecia probatoriul penal, respectiv temeinicia acestuia, faptul că s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului nu înseamnă că, arestarea acestuia a fost şi nelegală, că se impunea depunerea fişei de cazier judiciar a reclamantului pentru a se vedea pentru ce infracţiuni a fost condamnat şi dacă are legătură cu dosarul în care acesta a fost arestat.
În privinţa cuantumului daunelor morale, apelantul a susţinut că, în situaţia în care se va stabili că arestarea reclamantului a fost nelegală se impune acordarea de daune morale, însă într-un cuantum redus faţă de cel acordat.
Prin Decizia civilă nr. 1969/ A din 18 februarie 2011 pronunţată de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respinse apelurile formulate de apelantul – reclamant B.R. şi de apelanţii – pârâţi Statul Român prin M.F.P. şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la motivul de apel, vizând inadmisibilitatea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., invocat de către Statul Român, curtea a reţinut că prima instanţă s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă din data de 6 februarie 2009, pe care a respins-o cu motivarea cuprinsă în considerentele încheierii menţionate.
Curtea a reluat considerentele avute în vedere de prima instanţă la soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate şi în completare a reţinut dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţie şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 45 din 10 martie 1998 şi nr. 255 din 20 septembrie 2001.
Referitor la motivele de apel invocate de către reclamantul B.R. vizând neacordarea sumei de 28.000 RON, pe care a plătit-o părţii vătămate G.M. şi a sumei de 28.000 RON, pe care a cheltuit-o pentru celebrarea nunţii sale care nu a mai avut loc, instanţa de apel a reţinut că, suma de 28.000 RON, achitată de reclamant părţii vătămate a fost făcută de bună voie şi nu în temeiul unei hotărâri judecătoreşti iar pentru cealaltă sumă nu a făcut dovada că ar fi fost pentru pregătirile de nuntă, martorii audiaţi relevând că l-au împrumutat însă nunta a avut loc după punerea în libertate a reclamantului.
Critica formulată de reclamant şi de pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti privind modalitatea de stabilire şi cuantificare a daunelor morale a fost respinsă întrucât măsura arestării preventive a dobândit caracter nelegal, ca urmare a faptului că la finalizarea procesului penal nu s-a dispus trimiterea în judecată şi condamnarea efectivă a celui cercetat pentru infracţiunea care a determinat măsura arestării.
Natura nelegală a arestării preventive este determinată şi de împrejurarea că această măsură a fost luată şi de către instanţele militare, aşa cum rezultă din rechizitoriul şi din sentinţa penală nr. 137/1999.
Că, în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza P. versus România, cauza V. versus România, cauza H. versus Marea Britanie, etc.) s-a reţinut că instanţele militare şi procurori militari nu reprezintă organe judiciare care să se bucure de independenţă şi imparţialitate, ca urmare a relaţiilor de subordonare, a modalităţii de recrutare şi a modului de promovare.
Referitor la cuantumul prejudiciului stabilit de către prima instanţă, curtea a reţinut că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, iar principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ.
Reţinând că orice arestare şi inculpare pe nedrept lezează demnitatea, onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale, produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unor compensaţii materiale care implică o operaţiune de estimare la stabilirea cuantumului bănesc.
În speţă, instanţa de apel a reţinut că trebuie avute drept criterii la stabilirea cuantumului dinaintea arestării preventive de 5 luni de zile care s-a produs într-un moment în care reclamantul urma să se căsătorească, că era în floarea vârstei şi avea calitatea de ofiţer de poliţie.
Ca urmare a punerii sale sub acuzaţie, atât viaţa sa personală, cât şi profesională a fost în mod evident afectată, întrucât nu s-a mai căsătorit şi nu a mai continuat activitatea desfăşurată anterior, ca şi durata de 9 ani de zile cât a durat cercetarea sa penală, nerezonabil de lungă, pentru a menţine starea de incertitudine, curtea a apreciat că, suma acordată de prima instanţă, reprezintă o reparaţie echitabilă, avându-se în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Cu privire la motivul de apel formulat de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti referitor la lipsa rolului activ al instanţei de judecată, curtea a reţinut următoarele considerente:
Ataşarea dosarului penal, în care a fost cercetat reclamantul nu avea nicio relevanţă asupra cauzei de faţă, dat fiind că la dosarul primei instanţe erau depuse toate hotărârile judecătoreşti pronunţate.
De asemenea, fişa de cazier a reclamantului nu avea nicio valoare probatorie deoarece consecinţele fizice şi psihice produse ca urmare a arestării nelegale şi a duratei nerezonabile a procesului penal sunt aceleaşi, indiferent dacă persoana respectivă are sau nu cazier judiciar.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamantul B.R. şi pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin recursul declarat reclamantul B.R. a criticat Decizia instanţei de apel ca fiind nelegală întrucât în mod greşit i-a fost respinsă cererea referitoare la plata sumei de 28.000 lei achitată necuvenit numitului G.M. cât şi a sumei de 28.000 lei, reprezentând despăgubiri ce constau în cheltuieli efectuate pentru organizarea nunţii ce nu a mai avut loc, în urma arestării sale.
A mai susţinut recurentul – reclamant că pretenţiile sale au fost dovedite cu rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, sentinţa penală nr. 137 din 23 iulie 1999 şi martorii G.I. şi D.F.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, recurentul – reclamant le-a apreciat ca fiind în sumă de 1.110.000 lei (echivalentul a 300.000 euro), rezultând prin lipsirea de libertate pe o durată de 4 luni şi 6 zile, cumulată cu perioada judecăţii pe timp de 9 ani şi 2 luni, cu repercusiunile în planul vieţii private, profesionale, sociale, fiindu-i afectată şi viaţa familială, imaginea, sursele de venit.
Urmare a acestor repercusiuni, tatăl său s-a îmbolnăvit grav şi a decedat iar neînţelegerile cu soţia au condus la divorţ.
În raport cu cele expuse, recurentul – reclamant a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
Statul Român prin M.F.P. în dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 309 pct. 9 C. proc. pen. a susţinut, în esenţă, următoarele:
Admisibilitatea unei acţiuni civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, reglementată de art. 504 alin. (1) - (4) C. proc. pen., bazată pe art. 52 alin. (3) din Constituţia României este condiţionată de: existenţa unei hotărâri definitive, date în urma rejudecării cauzei penale, prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârşit fapta imputată, ori că acea faptă nu există; constatarea nelegalităţii măsurilor de privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal şi privarea de libertate să fi intervenit după ce s-a constatat prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Caracterul de nelegalitate al măsurii preventive nu a fost constatat nici de instanţa de fond şi nici de instanţa de apel.
În speţă, procesul penal a fost finalizat cu achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., fiind în deplină concordanţă cu prevederile art. 5, paragraful 5 din C.E.D.O., în conformitate cu care trebuie interpretate şi legile interne, potrivit art. 20 din Constituţie.
A mai susţinut recurentul că, punerea în libertate a inculpatului nu înseamnă că măsura arestării preventive a fost ilegală şi nu poate fi determinantă în obligarea la despăgubiri.
A mai criticat şi modul în care instanţa de apel a reţinut, în esenţă, „criteriile obiective de determinare a întinderii reparaţiei pentru prejudiciul cauzat de erori judiciare" şi faptul că nu s-a pronunţat asupra criticilor privind cuantumul despăgubirilor materiale.
În privinţa cuantumului daunelor morale, recurentul a susţinut că acestea trebuie diminuate, apreciind în echitate şi proporţionalitate şi stabilite în lei.
Faţă de cele expuse, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii cu consecinţa respingerii acţiunii.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat ca nelegală Decizia atacată întrucât aceasta nu cuprinde temeiurile legale pentru care normele de drept intern şi internaţional ar fi fost încălcate şi care ar fi conferit măsurii arestării preventive un caracter de ilegalitate.
A mai arătat recurentul că reclamantul a fost achitat în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., astfel că, acesta răspunde civil pentru daunele produse, chiar dacă în cauză nu ar fi întrunite elementele răspunderii penale.
Din actele dosarului nu rezultă că pe parcursul urmăririi penale, reclamantului nu i-ar fi fost respectate drepturile procesuale, iar punerea sa în libertate nu echivalează cu calificarea arestării preventive ca ilegală.
Referitor la daunele morale şi materiale acordate de instanţă, recurentul a susţinut că era necesar ataşarea dosarului penal şi a fişei de cazier judiciar, instanţa de apel, omiţând practica C.E.D.O. în materie, invocând cauzele T., G. şi P. c. României.
În raport cu cele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
Recursurile vor fi analizate împreună având în vedere faptul că atât pe reclamant cât şi pe pârâţi îi nemulţumeşte cuantumul despăgubirilor şi temeiul acordării lor în raport în situaţia de fapt.
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulată de Statul Român prin M.F.P. şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti vizând faptul că, reclamantul nu poate beneficia de repararea prejudiciului în raport cu dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., deoarece s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în baza art. 11 pct. 1 lit. b), combinat cu art. 10 lit. d), C. proc. pen. sunt nefondate.
Art. 504 alin. (1) C. proc. pen. reglementează cazurile care dau dreptul la reparaţii, respectiv atunci când s-a stabilit că persoana nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală.
Potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
Astfel cum s-a decis prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/1998, principiul responsabilităţii Statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor acestor erori, inclusiv în cazul prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Prin scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, dispusă în baza art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în mod corect au constatat instanţele de fond şi apel că acţiunea reclamantului este admisibilă.
Prin urmare, în raport de dispoziţiile art. 20 şi art. 23 din Constituţia României, art. 5 paragraful 5 şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, acţiunea nu este nici inadmisibilă şi nici neîntemeiată.
Nefondată este şi critica recurentului – reclamant cu privire la neacordarea sumei de 28.000 RON, pe care a plătit-o părţii vătămate G.M. întrucât această plată a fost făcută de bună voie şi nu printr-o hotărâre a instanţei penale.
Cu privire la neacordarea sumei de 28.000 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de organizarea nunţii, în mod corect ambele instanţe au reţinut că recurentul – reclamant nu a făcut această dovadă.
Critica recurenţilor – pârâţi legată de întinderea cuantumului despăgubirilor morale, nu poate fi primită, întrucât, în absenţa unor criterii pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului.
Arestarea nelegală a reclamantului în perioada 17 martie 1999 – 23 iulie 1999, a avut grave consecinţe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, creditul moral, poziţia socială.
Respectând principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea morală acordată, Înalta Curte apreciază că, suma de 30.000 euro nu este excesivă cum susţin recurenţii – pârâţi.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. pen. va respinge recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul B.R. şi pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 169/ A din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1207/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1187/2012. Civil → |
|---|
