ICCJ. Decizia nr. 136/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 136/2012
Dosar nr. 2447/1/2011
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2179 din 17 septembrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.D.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul să plătească acesteia suma de 3.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea reclamantei şi a familiei sale, respingând restul pretenţiilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Astfel, pe baza probelor administrate, prima instanţă a stabilit că reclamanta întruneşte condiţiile prevăzute de susmenţionatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Prin urmare, ţinând cont de gravitatea prejudiciului fizic şi psihic şi de dispoziţiile art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 3.000 euro la data executării.
Capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material a fost respins cu motivarea că legea de reparaţie acordă despăgubiri doar pentru echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Reclamanta S.D.E., a arătat că, potrivit Legii nr. 221/2009, repararea prejudiciului moral se impune şi în cazul măsurilor administrative, iar repararea prejudiciului material se impune dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent.
Pârâtul Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că instanţa trebuie să aibă în vedere la soluţionarea cauzei Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate ca neconstituţionale prevederile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul a mai arătat că au fost adoptate şi alte acte normative care dau dreptul să solicite despăgubiri (O.U.G. nr. 214/1999, Decretul-lege nr. 118/1990), iar conform Legii nr. 221/2009 (art. 5) la stabilirea despăgubirilor trebuie să se ţină seama şi de măsurile deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Prin decizia civilă nr. 184/ A din 9 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis ambele apeluri şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 face distincţie între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare şi cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speţa de faţă.
Astfel, dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în privinţa acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menţionate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece confiscarea, respectiv, preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat în fapt, fără existenţa unui act administrativ în acest sens.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, cum greşit a reţinut prima instanţă, întrucât această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.
Trimiterile legiuitorului în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 la Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care s-au primit despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.
Cu alte cuvinte, textul nu trebuie interpretat limitativ, restrictiv, pentru că nu se impune această interpretare din punct de vedere gramatical şi logic, ci trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepţia bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
Faţă de cele de mai sus şi având în vedere că prima instanţă nu a cercetat în fond capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material cauzat, în sensul de a stabili care au fost bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, instanţa de apel a admis apelul reclamantei, a desfiinţat hotărârea apelată şi a trimis cauza spre rejudecare.
Pentru a asigura o judecată unitară a cauzei şi ca o consecinţă a admiterii apelului reclamantei, instanţa de apel a admis şi apelul pârâtului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, arătând că domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează prin excelenţă imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor”, situaţie din care rezultă că legiuitorul a vizat aceeaşi sferă de aplicare cu cea a actului normativ de reparaţie din prezenta cauză.
Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 - dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul legii speciale anterioare - instanţele se călăuzesc după dispoziţiile art. 2, în corelaţie cu cele ale art. 6 aparţinând Legii nr. 10/2001 şi care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidenţa acestui act normativ şi, pe cale de consecinţă, se impune a se retroceda numai acele bunuri imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 - nu şi altor legi reparatorii speciale, bineînţeles sub rezerva îndeplinirii şi a celorlalte cerinţe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurilor administrative abuzive şi să nu fi obţinut deja în condiţiile Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
Referitor la neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, pârâtul arată că aceasta a fost dedusă din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat şi O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
S-a reţinut că, prin art. 16 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementari în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate, fie prin abrogare fie prin concentrarea materiei în reglementari unice.
Pârâtul a mai arătat că, instanţa constituţională a constatat că, nesocotirea de către legiuitor a legii menţionate, prin instituirea ca efect al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a unei noi proceduri de reparare materială, identică din punct de vedere al scopului cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispoziţiile art. 1 şi 3 din Constituţie şi de aceea este în mod vădit neavenită.
Recursul formulat este nefondat.
Cererea de chemare în judecată a fost concepută de reclamantă ca având două capete de cerere: unul privind pretenţia de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de aceasta şi familia sa ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic a deportării (capăt de cerere întemeiat şi analizat în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), iar celălalt privea acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative, pretenţie care se circumscrie dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din legea 221/2009.
Tribunalul a admis primul capăt de cerere şi a acordat reclamantei suma de 3.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea sa şi a familiei sale, respingând restul pretenţiilor (deci, cel de-al doilea capăt de cerere).
Referitor la cererea privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca efect al deportării, prima instanţă a reţinut că legea de reparaţie acordă despăgubiri doar pentru echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Instanţa de apel însă a constatat că acest capăt de cerere nu a fost cercetat pe fondul său, motiv pentru care a desfiinţat sentinţa în tot cu trimiterea cauzei spere rejudecare la prima instanţă (deci şi cu privire la soluţia dată primului capăt de cerere, care fusese soluţionat pe fondul său).
Astfel, s-a reţinut de instanţa de apel că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, cum greşit a apreciat prima instanţă, întrucât această interpretare adaugă la lege şi lasă dispoziţia de la art. 5 alin. (1) lit. b) fără niciun efect, ceea ce nu poate fi primit.
Instanţa de apel în mod corect a constatat că textul în discuţie nu trebuie interpretat limitativ, restrictiv, ci trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepţia bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
În consecinţă, în rejudecare, instanţa de fond va cerceta şi stabili eventual existenţa unor bunuri ce au fost confiscate reclamantei şi familiei sale cu ocazia deportării, după cum va analiza şi dacă, pentru aceste bunuri nu a primit deja măsuri reparatorii în temeiul legilor speciale de reparaţie.
Referitor la primul capăt de cerere, instanţa de rejudecare va avea în vedere pronunţarea deciziilor nr. 1358/2010 şi 1360/2010 de Curtea Constituţională, dar şi cele stabilite în interpretarea efectelor acestora prin recursul în interesul legii soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 12/2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Urmează a fi înlăturate ca nefondate celelalte critici formulate de pârât, întrucât prin acestea tinde la înlăturarea din economia Legii nr. 221/2009 şi a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b), pentru aceleaşi considerente (paralelismul legislativ) ca cele reţinute de Curtea Constituţională în motivarea Deciziilor nr. 1358 şi 1360/2010 pentru constatarea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a), ceea ce nu este posibil în afara unui examen de neconstituţionalitate al acestei norme, întrucât excede competenţei instanţelor judecătoreşti de drept comun şi implică exclusiva competenţă a Curţii Constituţionale.
Faţă de cele ce preced, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, împotriva deciziei nr. 184/ A din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 133/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 137/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
