ICCJ. Decizia nr. 137/2012. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 137/2012
Dosar nr. 168/90/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia civilă, sub nr. 168/90/2009, reclamanta SN L.O. SA Tg. Jiu a chemat în judecată pe pârâta B.M., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună exproprierea terenului proprietatea pârâtei, teren în suprafaţă de 2.142 mp, arabil, situat în punctul “În dealul Alunului”, în extravilanul comunei Alunu, cu următoarele vecinătăţi: N - B.N., E - T.E., S - U.D., V - P.A. şi U.D.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că are calitatea de expropriator în numele Statului Român în vederea realizării lucrării de interes naţional declarată prin H.G. nr. 1578/2005, pârâta fiind notificată în legătură cu exproprierea terenului, potrivit Legii nr. 33/1994.
Întrucât în urma declanşării acestei proceduri părţile nu au ajuns la o înţelegere privind modalitatea transferului dreptului de proprietate şi despăgubirea pentru măsura exproprierii, reclamanta a formulat prezenta cerere.
Prin sentinţa civilă nr. 976 din 26 noiembrie 2009, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului proprietatea pârâtei, teren în suprafaţă 2.142 mp identificat potrivit raportului de expertiză şi s-a dispus obligarea reclamantei expropriatoare la plata sumei de 9.393 lei cu titlu de despăgubiri către pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că prin H.G. nr. 1578/2005 publicată în M. Of. nr. 1161 din 21 decembrie 2005 s-a declarat de utilitate public lucrarea de interes naţional “Menţinerea şi dezvoltarea capacităţii de producţie în câmpul minier Amaradia - Tărâia, etapa a II-a Carierele Berbeşti şi Olteţ, judeţul Vâlcea” după ce a fost efectuată cercetarea prealabilă impusă de art. 8 din Legea nr. 33/1994, constatându-se astfel îndeplinite cerinţele din art. 7 ale aceluiaşi act normativ.
Întrucât părţile nu au căzut de acord cu privire la valoarea despăgubirilor pentru măsura exproprierii, instanţa a apreciat că valoarea acesteia stabilită prin expertiza efectuată în cauză de o comisie de experţi desemnată în condiţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, constituie o dreaptă despăgubire; totodată, s-au avut în vedere şi limitele obiective prevăzute de art. 27 din acelaşi act normativ.
Totodată, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată solicitarea pârâtei de a-i fi expropriată şi o suprafaţă de teren învecinată, apreciindu-se aceasta excede prevederilor legale şi în special celor cuprinse în art. 26 din lege, întrucât în scopul exproprierii nu se poate impune expropriatorului o altă obligaţie de despăgubire decât cea prevăzută de lege.
Împotriva sentinţei tribunalului, pârâta a promovat apel, cererea de apel fiind precedată de formularea unei cereri de repunere în termenul de declarare a căii de atac, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 103 C. proc. civ.
În motivarea acestei cereri, apelanta a precizat că nu i-a fost comunicată sentinţa instanţei de fond, ci a aflat despre aceasta în mod cu totul întâmplător în cursul lunii decembrie 2010 la Biroul Executorului judecătoresc V.I.; în aceste condiţii, apelanta a învederat că i-a fost încălcat liberul acces la justiţie fiindu-i suprimată posibilitatea de a formula calea de atac.
Prin decizia civilă nr. 19/ A din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins cererea de repunere în termenul de declarare a apelului şi, în consecinţă, apelul pârâtei a fost respins ca tardiv declarat.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal, atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost în împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa sa.
Pe de altă parte, conform art. 103 alin. (2) C. proc. civ., în cel din urmă caz actul de procedură se va efectua în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării şi, în acelaşi termen, vor fi arătate şi motivele de împiedicare.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că pentru a se putea cere repunerea în termenul de declarare a apelului, partea care nu şi-a exercitat dreptul procedural în termenul legal, trebuie să facă dovada existenţei unei împrejurări mai presus de voinţa sa, deci a unei împrejurări care să excludă culpa părţii respective.
Or, în speţa dedusă judecăţii instanţa de apel a constatat potrivit actelor şi lucrărilor dosarului de primă instanţă, că sentinţa tribunalului a fost comunicată pârâtei în mod legal, astfel cum reiese din procesul verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare de la fila 92 dosar tribunal. S-a apreciat că actul de procedură menţionat îndeplineşte toate cerinţele legale de validitate, astfel că, de la data comunicării sentinţei, pârâta avea posibilitatea ca în termen legal să procedeze la declararea căii de atac.
Reţinând deci că nu există niciun motiv dintre cele prevăzute de art. 103 C. proc. civ. pentru a permite repunerea în termenul de declarare a căii de atac, instanţa de apel a respins cererea de repunere în termen şi, pe cale de consecinţă, apelul a fost respins ca tardiv declarat.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta (prin procurator) a declarat recurs, fără a proceda la indicarea tezei de nelegalitate dintre cele expres şi limitativ prevăzute de lege.
În dezvoltarea criticilor de recurs, recurenta a învederat că necomunicarea sentinţei primei instanţe constituie o împrejurare mai presus de voinţa sa care a împiedicat-o să declare în termen legal calea de atac.
Pe de altă parte, nu există nicio împrejurare care să presupună culpa sa în neîndeplinirea actului de procedură al comunicării sentinţei.
În opinia sa, aşa zisa dovadă de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii primei instanţe este cel puţin falsă, datorită următoarelor motive:
- B.I., nepotul pârâtei şi fiul mandatarului acesteia, era plecat din ţară la momentul la care se presupune de acesta că a semnat dovada de comunicare;
În practicaua deciziei, s-a consemnat afirmaţia reprezentantului intimate reclamante că B.I. a semnat de primirea sentinţei la data de 12 ianuarie 2010, dar sentinţa s-a dat la 6 octombrie 2010;
B.I. a plecat din ţară la 12 octombrie 2010 şi a revenit pe 14 sau 15 decembrie 2010 prin Vama Giurgiu.
În consecinţă, recurenta susţine că cele prezentate reprezintă motive temenicie de repunere în termenul de declarare a apelului, iar în cazul în care cererea sa de repunere în termen va fi respinsă i se va face o mare nedreptate şi i se încalcă liberal acces la justiţie.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
Aşa cum s-a arătat, recurenta nu a procedat la indicare tezei de nelegalitate de care se prevalează pentru susţinerea recursului, însă, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ. constată că dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin motivele invocate recurenta tinzând să susţină greşita aplicare a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) C. proc. civ. relative la repunerea în termenul de declarare a căii de atac.
Instituţia repunerii în termen permite înlăturarea sancţiunii decăderii din dreptul de a mai efectua un act de procedură pentru care partea a depăşit termenul imperativ prevăzut de lege pentru efectuarea sa valabilă.
Premisa analizării unei cereri de repunere în termen este aceea a valabilităţii actului de procedură de care legea leagă începutul termenului pentru a cărui nerespectare intervine sancţiunea decăderii.
În speţă, instanţa de apel a fost învestită cu o cerere de repunere în termenul de declarare a căii de atac, astfel că, în acest caz, premisa anterior menţionată presupunea valabilitatea actului de procedură al comunicării sentinţei tribunalului.
Pe de altă parte, pentru a susţine în mod întemeiat o cerere de repunere în termenul de formulare a apelului, pârâta era ţinută, aşa cum a constatat şi curtea de apel în aplicarea art. 103 alin. (2) C. proc. civ., să procedeze la formularea cererii de repunere în termen în 15 zile de la data încetării împiedicării de a acţiona înăuntrul termenului legal, împiedicare ce se datorează unei împrejurări mai presus de voinţa părţii.
Însă, pârâta, prin susţinerile reluate şi prin motivele de recurs, tinde să justifice nevalabilitatea actului de procedură al comunicării, ceea ce este incompatibil cu dispoziţiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., pentru că, dacă actul de procedură al comunicării sentinţei tribunalului este lovit de nulitate, rezultă că acesta nu are aptitudinea de a declanşa în mod valabil curgerea termenului de declarare a apelului, consecinţa fiind că pârâta ar fi fost în termen legal de formulare a apelului, în absenţa unei comunicări valabile a hotărârii primei instanţe.
Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a stabilit că actul de procedură al comunicării soluţiei primei instanţe este valabil, acesta îndeplinind toate cerinţele legale prevăzute de art. art. 100 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la menţiunile a căror lipsă, prin dispoziţiile 100 alin. (3) C. proc. civ., se sancţionează cu nulitatea actului de procedură.
Dintre acestea, cea care interesează în cauză este prevăzută de art. 100 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. potrivit cu care cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură va arăta “numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul unde s-a făcut afişarea”.
Or, pe dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare a sentinţei, reiese că înmânarea a avut loc către B.I., rudă a pârâtei care era destinatara actului de procedură; o atare modalitate de comunicare a actului de procedură este prevăzut in terminis de dispoziţiile art. 92 alin. (3) C. proc. civ., consecinţa fiind aceea a comunicării valabile a actului de procedură către partea însăşi.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 100 alin. (4) C. proc. civ. prevăd în mod expres că: “Procesul verbal face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care le-a încheiat.”
În aceste condiţii, susţinerea recurentei din cuprinsul motivelor de recurs în sensul că B.I. nu se afla în ţară la data îndeplinirii actului de procedură (12 ianuarie 2010) nu poate fi luată în considerare, întrucât prin aceasta se tinde a se răsturna respectiva menţiune prin proba contrară (dovezi care, de altfel, nici nu au fost produse), având în vedre că menţiunea în discuţie nu poate fi înlăturată decât prin procedura înscrierii în fals, întrucât prezenţa lui B.I. la adresa de comunicare a actului de procedură, reprezintă o constatare personală a agentului procedural.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.M. împotriva deciziei nr. 19/ A din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 136/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 139/2012. Civil. încuviinţare executare... → |
|---|
