ICCJ. Decizia nr. 1297/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin Sentința civilă nr. 201 din 25 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Brașov, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ș.C., în contradictoriu cu pârâtul C.G. și, în consecință, s-a dispus obligarea pârâtului să achite reclamantului suma de 165.000 dolari SUA, respectiv echivalentul în lei al acestei sume la data plății efective, cu titlu de împrumut nerestituit, precum și dobânda aferentă sumei de bani mai sus indicată, începând cu data de 30 iunie 2009 și până la data efectuării plății, cu cheltuieli de judecată. S-au respins restul pretențiilor formulate de reclamant.

în motivarea sentinței, s-a reținut că la data de 01 februarie 2005, între reclamantul Ș.C., în calitate de împrumutător, și pârâtul C.G., în calitate de împrumutat, s-a încheiat un contract prin care reclamantul a acordat pârâtului, cu titlu de împrumut, suma de 150.000 dolari SUA, pentru o perioadă de un an, acesta din urmă asumându-și obligația de a restitui reclamantului, la data scadenței, care a fost stabilită de părțile contractante ca fiind 1 iunie 2006, suma de 165.000 dolari SUA.

La data de 26 ianuarie 2009, între părțile prezentului litigiu a fost încheiat un act juridic intitulat "addendum nr. 1 la contractul de împrumut din data de 1 februarie 2005", prin care părțile au convenit schimbarea datei la care obligația de restituire a sumei de bani mai sus indicată devine scadentă, din 1 iunie 2006 în 30 iunie 2009 și, totodată, au convenit ca, în cazul în care, pârâtul nu va restitui reclamantului până la această dată suma de 165.000 dolari SUA, să cedeze acestuia 50% din acțiunile pe care le deține la SC U.R. SA Făgăraș, respectiv 12.013 acțiuni cumpărate de la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 septembrie 2004, precum și din acțiunile ce vor decurge din majorarea de capital.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 iulie 2004, încheiat între Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în calitate de vânzător, și pârâtul C.G., în calitate de cumpărător, s-a convenit ca vânzătorul să înstrăineze cumpărătorului, libere de orice sarcini, un număr de 121.013 acțiuni, cu o valoare nominală de 25.000 RON fiecare, în sumă totală de 3.025.325 RON, reprezentând 57,05% din valoarea capitalului social subscris al SC U.R. SA Făgăraș.

Potrivit clauzelor acestui contract, proprietatea asupra acțiunilor vândute se transmite de la vânzător la cumpărător la data creditării contului vânzătorului cu suma reprezentând prețul de cumpărare al acțiunilor.

Prin contractul pe care l-au încheiat, părțile contractante au stabilit că prețul de vânzare a acțiunilor trebuie achitat de către cumpărător până cel mai târziu la data de 10 octombrie 2004 și că, în cazul în care această obligației nu este executată până cel mai târziu la data de 25 octombrie 2004, contractul se desființează de drept.

Din actul aflat la dosar, ce emană de la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, rezultă că între aceasta și pârâtul din prezenta cauză a fost perfectat contractul de garanție reală mobiliară din 30 septembrie 2004, prin care s-a constituit o garanției reală mobiliară în favoarea acestei autorități asupra pachetului de 121.013 acțiuni, reprezentând 57,05% din capitalul social al SC U.R. SA Făgăraș, garanție ce a fost înscrisă în Arhiva Electronică de Garanții Reale Imobiliare și R.I.T. SA. Totodată, din cuprinsul acestui înscris, reiese că pârâtul nu a executat obligația de plată a prețului de vânzare al acțiunilor mai sus indicate, astfel că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului analizează oportunitatea rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 septembrie 2004. Existența garanției reale mobiliare, conform contractului de garanție reală mobiliară din 30 septembrie 2004, rezultă din extrasul eliberat de Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.

Prima instanță a constatat că părțile au încheiat un contract de împrumut cu titlu oneros și, cu toate că în contul pârâtului reclamantul a transferat proprietatea asupra sumei de 150.000 dolari SUA, la data de 01 februarie 2005, așa cum rezultă din ordinul de plată aflat la dosar, pârâtul nu a executat obligația de restituire la scadență asumată prin semnarea contractului de împrumut.

Instanța a înlăturat afirmația pârâtului în sensul că a achitat o parte din suma de bani pe care o datorează reclamantului, ca nefiind susținută de nicio probă, deși părții menționate i-au fost acordate două termene de judecată pentru a depune la dosarul cauzei chitanțele doveditoare ale plăților pe care le-ar fi făcut reclamantului în temeiul contractului de împrumut intervenit între părți. De altfel, la termenul de judecată din data de 04 iunie 20201, pârâtul a arătat, prin reprezentant, că nu deține un înscris care să ateste că a predat reclamantului vreo sumă de bani din cea pe care a primit-o de la acesta, cu titlu de împrumut.

Tribunalul a înlăturat, ca nefondată, și susținerea formulată de pârât cu ocazia cuvântului pe fond, precum și prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, în sensul că cererea introductivă de instanță este inadmisibilă, față de prevederile art. 111 C. proc. civ., întrucât reclamantul a formulat o acțiune în constatare, deși avea la îndemână calea unei acțiuni în realizare, și dat fiind că, prin actul intitulat "addendum nr. 1 la contractul de împrumut", părțile, de comun acord, au schimbat obiectul obligației de restituire, acesta fiind constituit din cedarea cotei de 50% din acțiunile individualizate în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 septembrie 2004.

în raport de finalitatea cererii de chemare în judecată, respectiv aceea de a se obține repararea prejudiciului pe care l-a încercat ca urmare a refuzului pârâtului de a executa obligațiile pe care și le-a asumat prin semnarea contractului de împrumut, această acțiune este în realizarea dreptului, iar nu o acțiune în constatare, așa cum a susținut pârâtul.

Primul capăt de cerere, reclamantul a solicitat instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța, să constate că pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, nu se circumscrie prevederilor art. 111 C. proc. civ., deoarece neexecutarea obligațiilor contractuale nu poate fi formulată decât ca un argument în susținerea cererii de reparare a prejudiciului încercat de către reclamant, iar nu ca o pretenție concretizată într-un petit al cererii, astfel că tribunalul nu a admis, astfel cum a fost formulat, primul petit al cererii de chemare în judecată.

în legătură cu cea de-a doua apărare a pârâtului, Tribunalul a constatat că, potrivit clauzelor contractului de împrumut și ale actului juridic denumit addendum nr. 1 la contractul de împrumut, pârâtul și-a asumat o obligație alternativă, anume aceea ca, în cazul în care, la data de 30 iunie 2009, nu va fi în măsură să restituie reclamantului suma de bani indicată în contractul de împrumut, ce constituie principala obligației pe care și-a asumat-o față de reclamant, să cedeze acestuia cota de 50% din acțiunile ce formează obiectul material al contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 septembrie 2004, pe care l-a perfectat cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în calitate de cumpărător.

Tribunalul a apreciat că sunt întrunite cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 1030 C. civ., deoarece acțiunile pe care pârâtul le-a cumpărat în temeiul acestui contract de vânzare-cumpărare sunt indisponibilizate la dispoziția Autorității pentru Valorificarea Activelor Satului, astfel că ele nu pot fi cedate reclamantului.

în consecință, instanța a constatat că singura obligației ce poate fi stabilită în sarcina pârâtului este aceea de a restitui suma de bani ce este stipulată în contractul de împrumut, sens în care a dispus, în conformitate cu prevederile art. 1584 C. civ.

în ceea ce privește dobânda legală, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit să obțină daune interese moratorii, constând în dobânda legală aplicabilă, potrivit art. 3 din O.G. nr. 9/2000, cu referire la art. 1073 C. civ., ca urmare a neexecutării la termen a obligației asumate prin contractul de împrumut.

Prin Decizia civilă nr. 180 din 7 decembrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul C.G.; cu cheltuieli de judecată și a obligat reclamantul Ș.C. să plătească Ministerului Finanțelor Publice - prin organele teritoriale, suma de 2.007,70 RON reprezentând diferență taxă judiciară de timbru în primă instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a înlăturat, în primul rând, motivele de ordin procedural invocate.

Astfel, excepția necompetenței tribunalului în primă instanță a fost analizată prin încheierea de dezbateri din 30 noiembrie 2010, în raport de cuantumul precizat al pretențiilor, care depășesc 500.000 RON și în aplicarea art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 112 alin. (1) pct. 3 și 181 C. proc. civ.

în ceea ce privește modul de citare a pârâtului în fața tribunalului, instanța a reținut că la primul termen pârâtul a fost citat la adresa din Făgăraș, str. N., la locul de muncă indicat în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, termen la care a fost decăzut din dreptul de a depune întâmpinare.

La al doilea termen, 23 aprilie 2010, pârâtul s-a prezentat personal, menționând că adresa sa de domiciliu este în Făgăraș, str. N., unde a fost citat la primul termen, fapt consemnat în încheierea de ședință, astfel că nu a fost nici un viciu de procedură, iar decăderea a operat legal conform art. 1141alin. (2) raportat la art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

în aceste condiții, chiar dacă ar fi existat vreun viciu de procedură, ar fi fost acoperit conform art. 89 alin. (2) C. proc. civ. Drept urmare, textul art. 105 alin. (2) nu este aplicabil, iar soluția casării, solicitată, este specifică recursului și nu apelului.

La următoarele termene, pârâtul s-a prezentat personal și asistat de apărător, încât nu poate fi cazul unei proceduri de citare viciate și în consecință motivul de apel va fi respins.

Instanța de apel a constatat, în același timp, că drepturile procedurale ale pârâtului au fost respectate, întrucât, deși a fost decăzut din dreptul de a depune întâmpinare, pârâtului a avut posibilitatea de a combate pretențiile reclamantului, acordându-i-se un termen de aproximativ o lună, timp suficient pentru a depune înscrisul de care a făcut vorbire și pentru a-și angaja un avocat.

Pârâtul nu s-a conformat, deși i s-a mai acordat un nou termen pentru apărare, astfel că legal prima instanță a refuzat la ultimul termen amânarea cauzei, pe considerentul că nu sunt îndeplinite cerințele art. 156 alin. (1) C. proc. civ.

Practic, pârâtul a avut la dispoziție întreg intervalul cuprins între 23 aprilie 2010 și 04 iunie 2010, de a-și pregăti apărarea, astfel că susținerile sale nu au nici un suport. Dacă ar fi existat înscrisul de care se prevalează, respectiv că a achitat o parte din datorie, acesta putea fi depus, chiar dacă a fost decăzut din dreptul de a depune întâmpinare.

Cu privire la timbraj, s-a constatat că instanța de apel nu poate dispune anularea cererii de chemare în judecată ori să admită pretențiile în limitele timbrajului, cum s-a solicitat prin cererea de apel, aceste soluții aparținând primei instanțe. Constatând însă că cererea de chemare în judecată nu a fost timbrată corespunzător, curtea a făcut aplicarea art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, obligând pe reclamant la plata diferenței de taxă judiciară de timbru.

Cu privire la inadmisibilitatea petitului 1, s-a constatat că prima instanță a respins petitul 1, astfel că pârâtul nu are interesul juridic să invoce acest motiv.

Cu privire la motivele de drept substanțial, instanța de apel a pornit de la premisa că pârâtul nu a contestat primirea sumei împrumutate. întrucât această obligație nu a fost executată, legal prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1584 C. civ., obligându-l pe pârât la restituirea împrumutului.

Instanța a înlăturat susținerea că s-ar fi acordat o dobândă mai mare sau neconformă legii, cât timp prima instanță și-a fundamentat soluția pe dispozițiile O.G. nr. 9/2000, care, prin art. 2 și 5 permite acordarea dobânzii legale. Faptul că nu s-a indicat modalitatea de calcul, nu are relevanță din punctul de vedere al dreptului, ci numai al executării silite, executorul judecătoresc, la nevoie, fiind în măsură să calculeze cuantumul dobânzii.

S-a apreciat că petitul privind restituirea împrumutului nu este inadmisibil, astfel cum pretinde apelantul, cât timp condițiile de vânzare a acțiunilor înscrise în addendum-ul nr. 1 nu sunt și nu erau îndeplinite la data introducerii acțiunii, cum corect a reținut tribunalul, dovadă fiind înscrisul emis de autoritatea competentă din care rezultă indisponibilizarea acțiunilor, iar actele emanate de la pârât în calitate de director al SC U.R. SA, nu infirmă această stare de fapt.

Nu este vorba despre schimbarea raportului juridic obligațional, în sensul existenței unei novații, nefiind îndeplinite cerințele art. 1128 - 1130 C. civ. Dimpotrivă, așa cum a reținut prima instanță, prin addendum-ul în discuție s-a prevăzut o obligație alternativă, care să permită exonerarea pârâtului de datorie și cum aceasta din urmă nu poate fi îndeplinită, dispozițiile art. 1030 C. civ. sunt pe deplin aplicabile, pârâtul fiind debitorul obligației inițiale de restituire a împrumutului.

Instanța de apel a mai reținut că, deși pârâtul a afirmat că ar fi restituit o parte din suma împrumutată, la dosar nu există nicio dovadă în acest sens, conform art. 1138 C. civ. sau, cel puțin, o chitanță liberatorii prin care creditorul să fi confirmat plata fie și parțială a datoriei ori un început de dovadă scrisă, provenit de la creditor.

Ordinul de plată emis de B.C.R. - SA, Sucursala Făgăraș, pe numele pârâtului, precum și un grafic de rambursare, depuse la dosar, nu reprezintă asemenea dovezi, ci doar proba unui nou împrumut contractat de pârât, nu și a afectațiunii lui în contul creanței reclamantului.

împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul D.G., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art 304 pct. 5 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

1. Judecata în primă instanță s-a desfășurat în condițiile nelegalei citări a pârâtului pentru termenul de judecată din 26 martie 2010, iar această împrejurare a condus la nerespectarea dreptului la apărare al pârâtului, decăzut fiind din dreptul de a depune întâmpinare, de a formula apărări și ridica excepții.

Astfel, la primul termen de judecată, pârâtul a fost citat la sediul societății, din Făgăraș, str. N., nr. X nu la domiciliul acestuia din Făgăraș, str. N., nr. Y județul Brașov, fiind încălcate, astfel, dispozițiile art. 85, 88 alin. (1) pct. 2, 3, 4 și 6 C. proc. civ., ceea ce atrage aplicarea sancțiunii nulității, prevăzute de art. 88 alin. (2). Citația, împreună cu acțiunea reclamantului, nu au ajuns la destinație, întrucât persoana care se ocupa de corespondență nu a avut o astfel de intrare în registrul de corespondență.

Pentru termenul din 23 aprilie 2010, pârâtul a fost citat la ambele adrese, respectiv str. N. nr. Y și str. N. nr. X. La acel termen, pârâtul s-a prezentat și a învederat instanței că nu a primit nicio citație, că locuiește în Făgăraș, str. N. nr. Y (însă din eroare s-a consemnat în încheiere tot N. nr. X), că nu a avut cunoștință de cererea de chemare în judecată și solicită un termen pentru formularea apărării.

Instanța nu a luat în considerare cererea legală de apărare a pârâtului, nu s-a pronunțat asupra acesteia, dar i-a învederat aplicarea sancțiunii decăderii din dreptul de a formula întâmpinare și de a propune probe. Cererea în probațiune a reclamantului fusese discutată la primul termen, când pârâtul nu a fost legal citat.

Vătămarea fiind prezumată, în accepțiunea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin citarea nelegală, faptul că pârâtul s-a prezentat ulterior la celelalte termene nu înlătură faptul că acesta a fost decăzut din dreptul de a formula întâmpinare și de a propune probe în apărarea sa. Probele solicitate au fost admise în temeiul art. 138 alin. (3) C. proc. civ., pârâtul făcând vorbire de soluționarea pe cale amiabilă și de depunerea înscrisului pe care-l deține.

Aceste susțineri sunt întărite de faptul că la termenul din data de 1 iunie 2010, reprezentantul pârâtului a solicitat încuviințarea probei cu interogatoriul reclamantului și a probei testimoniale.

Nu este reală constatarea instanței de apel în sensul că la următoarele termene, pârâtul s-a prezentat asistat de către apărător, acest lucru având loc doar la ultimul termen de judecată.

2. Sentința civilă nr. 201/D din 25 iunie 2010 este nelegală, deoarece este pronunțată de către o instanță necompetentă, valoarea pretențiilor indicată în cererea de chemare în judecată fiind de 473.550 RON, echivalent al sumei de 165.000 dolari SUA (1 dolar SUA = 2,87 RON).

Ulterior, reclamantul a precizat cuantumul obiectului cererii ca fiind 500.739,83 RON, așa cum reiese din încheierea din data de 26 martie 2010, în cuantum intrând și dobânda legală de la data scadenței, 1 iulie 2009, până la data introducerii cererii, 4 februarie 2010, fără a depune modalitatea de calcul a dobânzii, precizare în raport de care tribunalul și-a stabilit competența de soluționare a cauzei, la termenul din 26 martie 2010.

Procedând, însă, la calcularea dobânzii legale de referință prevăzute de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000 (respectiv suma datorată înmulțită cu dobânda legală împărțit la 365 zile înmulțit cu numărul de zile scadente, respectiv: 473.550 x 8,253% : 365 x 219), valoarea dobânzii este de 23.449 RON.

Așadar, valoarea totală a pretențiilor este de 496.999 RON, compusă din 473.550 și 23449, competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță aparținând Judecătoriei Făgăraș, conform art. 1 raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

3. Acțiunea reclamantului este insuficient timbrată, având în vedere pretențiile formulate, de 500.739,83 RON. Reclamantul datora 9.118,4 RON, după precizarea cuantumului pretențiilor în cursul judecății, achitând doar 7.110,7 RON.

Pe cale de consecință, cererea reclamantului trebuie, în principal, anulată ca insuficient timbrată, iar în subsidiar, soluționată în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal, în conformitate cu art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997.

Instanța de apel, analizând motivele invocate, a constatat că cererea nu a fost timbrată corespunzător și l-a obligat pe reclamant să achite diferența de taxă de timbru în valoare de 2.007,70 RON.

Așa cum reține și instanța de apel, cererea reclamantului nu putea fi respinsă ca insuficient timbrată sau admisă în limitele achitării taxei, această soluție aparținând primei instanțe, astfel că soluția dată de către prima instanța este nelegală, având în vedere că a admis o cerere insuficient timbrată.

Mai mult, prima instanță a dat dovadă de superficialitate, având obligația să calculeze și să pună în vedere reclamantului să achite taxa judiciară de timbru pentru pretențiile formulate, ulterior urmând să recalculeze taxa după ce reclamantul și-a precizat pretențiile în fața instanței.

4. Acțiunea este prematură, având în vedere faptul că părțile au schimbat modalitatea de stingere a obligațiilor asumate.

Pârâtul și-a îndeplinit întocmai obligațiile contractuale impuse prin contractul de vânzare-cumpărare pe acțiuni din 30 septembrie 2004, inclusiv cele prevăzute prin acordul social, pct. 1 c, pentru perioada de 5 ani de la transferul dreptului de proprietate 30 octombrie 2004 - 30 octombrie 2009, fapt ce rezultă adresă către vânzătoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - Direcția Generală Monitorizare Contracte Privatizare, depusă la dosar.

Urmează ca între părțile contractante să se constate îndeplinirea obligațiilor și să se ridice garanția reală mobiliară în favoarea vânzătorului, pârâtul nefiind legat de o scadență până la care trebuia să cesioneze acțiunile sale către reclamant.

Acțiunea este prematură și pentru faptul că reclamantul avea posibilitatea rezilierii convenției încheiate la data de 26 ianuarie 2009, prin care se modifica modalitatea de stingere a obligațiilor.

Nu se poate reține că pârâtul nu a îndeplinit obligațiile asumate prin actul adițional, întrucât transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor nu are stabilită o data scadentă, prevăzându-se că "cedarea acțiunilor se va face la data când sunt îndeplinite condițiile din contractul de vânzare-cumpărare pe acțiuni din 30 septembrie 2004 dintre Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și C.G.".

Așadar, acest act adițional din 26 ianuarie 2009 al contractului de împrumut reprezintă noua voință a părților și trebuie să producă efecte juridice.

Fată de efectele actului adițional, reclamantul trebuia să solicite rezoluțiunea, în temeiul art. 1021 C. civ., întrucât susține că pârâtul nu și-a îndeplinit, în mod culpabil, obligațiile asumate prin convenție.

Față de aceste considerente apreciem că, instanța de fond, a dispus obligarea pârâtului la restituirea unei sume, căreia nu i-a fost dovedită certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea, la fel pronunțându-se și asupra cuantumului dobânzii legale și mai mult decât atât a omis convenția pârâților sau "legea pârâților" stabilită prin actul adițional.

Totodată, prin încheierea acestui act adițional, se poate constata o întrerupere a termenului general de prescripție, astfel că, omițând acest înscris, acțiunea formulată de către reclamant este prescrisă. Atât timp cât nu se recunoaște efectul addendum-ului încheiat de către părți la data de 26 ianuarie 2009, nu se poate reține întreruperea termenului de prescripție.

Un alt motiv pentru care efectul addendum-ului trebuie reținut este faptul că, anterior încheierii acestuia, a existat între părți un "gentlement agreement", prin care reclamantul investea suma împrumutată în vederea achiziționării acțiunilor. De asemenea, reclamantul a facilitat și obținerea unor contracte ulterioare, de aceea acest împrumut ulterior s-a transformat într-un contract de vânzare-cumpărare a acțiunilor, aceasta fiind finalitatea și dorința părților încă de la încheierea primei convenții.

5. Instanța nu a avut în vedere faptul că, prin ordinul de plată din 1 februarie 2005, s-a împrumutat pârâtului suma de 150.000 dolari SUA, iar prin contractul de împrumut debitorul își ia angajamentul de a achita creditorului suma de 165.000 dolari SUA. Diferența de 15.000 dolari SUA reprezintă dobândă mai mare decât cea legală, iar în raporturile civile obligația de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condițiile legii este nulă.

Cu toate acestea, partea a acceptat achitarea acestei sume, deoarece acest împrumut era necesar pentru a pune bazele unei strategii în activitatea comercială pe care o desfășura la acea dată.

Ulterior, în luna august 2005, la stăruințele reclamantului, pârâtul a încheiat un contract de credit în valoare de 57.800 dolari SUA, iar suma de 52.000 dolari SUA a fost achitată către reclamant, cu titlu de restituire parțială împrumut. între părți s-a încheiat la data respectivă un înscris, însă nesemnat de către reclamant.

6. în ceea ce privește dobânda legală, pretențiile reclamantului cu acest obiect urmează a fi respinse, având în vedere că nu au fost corect calculate și timbrate.

Prin notele de ședință depuse de către reclamant nu se arată modalitatea de calcul, prin care s-a apreciat că dobânda legală este de 28.696 RON, iar dobânda este cea prevăzută de art. 3 din O.G. nr. 9/2000.

De asemenea, dobânda legală urmează a fi calculată de la data introducerii acțiunii în instanță, și nu de la data scadenței, data înregistrării acțiunii fiind cea la care reclamantul înțelege să-și valorifice dreptul material la acțiune.

7. Petitul privind constatarea dreptului este inadmisibil, atâta vreme cât reclamantul are deschisă calea unei acțiuni în realizarea dreptului, conform art. 111 C. proc. civ.

8. Capătul de cerere privind restituirea împrumutului este, de asemenea, inadmisibil, deoarece cei doi cocontractanți au schimbat raportul juridic obligațional, potrivit addendum-ului la contractul de împrumut din 01 februarie 2005, încheiat la data de 26 ianuarie 2009.

Potrivit clauzelor acestuia, întrucât restituirea împrumutului nu a avut loc la data de 30 iunie 2009, s-a transformat într-un alt raport juridic obligațional, fără a fi fost stabilit un termen în acest sens.

Neîndeplinirea condițiilor prevăzute în contractul de vânzare cumpărare încheiat cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu este imputabilă debitorului, fiind determinată de criza economică mondială, ce a pus pe debitor în imposibilitatea de a îndeplini obligația din acordul social cu sindicatul, respectiv de a plăti drepturile salariale din anul 2009, motiv pentru care vânzarea cumpărarea între părți nu a avut loc.

Ulterior, prin adresa depusă la dosar, s-a făcut dovada că pârâtul și-a îndeplinit obligațiile din acordul social, astfel că nu se poate reține faptul că addendum-ul nu își poate produce efectele, iar addendum-ul nu precizează o dată până la care urmează să se transmită dreptul de proprietate al acțiunilor.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, înalta Curte constată următoarele:

1. Sunt nefondate criticile recurentului-pârât referitoare la aprecierea greșită, de către instanța de apel, a respectării normelor procedurale privind asigurarea dreptului la apărare al pârâtului în faza judecății în primă instanță.

Nelegala citare a pârâtului pentru primul termen de judecată, respectiv cel din 26 martie 2010 - acesta fiind citat la nr. X, în loc de Y, pe str. N. din localitatea Făgăraș - a afectat legalitatea măsurii dispuse la acel termen de către prima instanță, cu privire la decăderea pârâtului din dreptul de a formula întâmpinare.

Ca atare, pârâtul era în continuare îndreptățit a îndeplini un atare act procedural pentru termenul imediat următor, respectiv cel din 23 aprilie 2010, pentru care a fost legal citat la adresa de domiciliu, ceea ce nu s-a întâmplat, pârâtul prezentându-se personal și solicitând amânarea judecății în vederea soluționării amiabile și a depunerii de înscrisuri pentru dovedirea achitării unei părți din împrumut, solicitare admisă de către instanță.

întrucât pârâtul nu a fost asistat de către un avocat la termenul de judecată din 23 aprilie 2010 - care a coincis cu prima zi de înfățișare, primul termen la care pârâtul a fost legal citat -, se constată incidența prevederilor art. 118 alin. (3) C. proc. civ.

Pe acest temei, instanța, în mod corect, a consemnat în încheierea de ședință dovezile și apărările invocate de către pârât, în condițiile în care pârâtul nu a solicitat un termen pentru pregătirea apărării și depunerea întâmpinării, astfel cum prevede teza ultimă a art. 118 alin. (3) C. proc. civ. Pârâtul nu a înțeles, de altfel, să mai formuleze întâmpinare în cursul judecății.

Se constată, în aceste condiții, că vătămarea pricinuită pârâtului prin decăderea sa din dreptul de a formula întâmpinare a fost înlăturată prin anularea acestui act de procedură, la termenul imediat următor, instanța făcând aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 118 alin. (3) C. proc. civ.

în conformitate cu art. 138 alin. (1) C. proc. civ., dovezile ce nu au fost invocate prin întâmpinare nu vor mai putea fi invocate în cursul judecății, cu excepția a patru situații, expres și limitativ prevăzute de legiuitor, printre care și cea de la pct. 4 al normei, referitoare la situația în care dovada nu a fost cerută în condițiile legii din pricina lipsei de pregătire a părții, care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat.

Ipoteza descrisă de art. 118 alin. (3) C. proc. civ., aceea în care partea, neasistată de avocat, nu depune întâmpinare și, fără a solicita amânarea judecății în vederea pregătirii apărării și a depunerii întâmpinării, învederează instanței dovezile și apărările de care se prevalează în cauză, se încadrează tocmai în situația de excepție a depunerii dovezilor prevăzută de art. 138 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., anterior menționată.

Ca atare, în mod corect, prima instanță, la termenul de judecată din 4 iunie 2010, constatând că pârâtul nu a depus înscrisul învederat, în termenul prevăzut de art. 138 alin. (3) C. proc. civ. - după ce îi acordase, de altfel, două termene în acest sens -, a dispus decăderea pârâtului din dreptul de a administra proba încuviințată, respingându-i solicitarea de acordare a încă unui termen în același sens.

Drept urmare, în mod corect a apreciat instanța de apel că nu a fost încălcat dreptul la apărare al pârâtului, în condițiile în care au fost respectate normele procedurale relative la propunerea și administrarea probelor.

Nedepunerea înscrisului invocat în apărare fiind imputabilă pârâtului, care nu a înțeles să administreze proba încuviințată în termenul acordat în acest scop, această parte nu se poate prevala de propria culpă procesuală, legată de neîndeplinirea obligațiilor de efectuare a actelor de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege ori de judecător și de probare a pretențiilor și apărărilor, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., pentru a critica nerespectarea normelor de procedură, fiind pe deplin aplicabil art. 108 alin. (4) C. proc. civ.

Față de cele expuse, urmează a fi înlăturate criticile recurentului pe acest aspect.

2. în mod legal, instanța de apel a respins și excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei, în primă instanță, de către Tribunal, dată fiind valoarea obiectului cererii, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, precizată de reclamant.

Atare valoare a fost calculată în mod corect prin adăugarea, la debitul principal, a dobânzilor aplicate acestuia între data scadenței și data formulării cererii de chemare în judecată, dat fiind caracterul cert al acestor venituri, suma rezultată, ce depășește pragul de 500.000 RON, atrăgând competența tribunalului în primă instanță, deoarece, prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Sunt nefondate susținerile recurentului privind calcularea greșită a cuantumului dobânzilor pentru perioada premergătoare formulării cererii de chemare în judecată, deoarece, comparând calculul propus de către recurent cu cel realizat de către reclamant prin cererea precizatoare de la termenul din 26 martie 2010, reiese că diferența în minus din evaluarea pârâtului are drept cauză raportarea la un număr mai mic de zile de întârziere în achitarea debitului, 219, în loc de 268.

Ca atare, susținerile recurentului cu acest obiect urmează a fi respinse ca nefondate.

3. în ceea ce privește timbrajul aferent cererii de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, se observă că susținerile din motivarea recursului sunt contradictorii.

Astfel, deși recurentul acceptă argumentarea instanței de apel pe același aspect, în sensul că cererea reclamantului nu putea fi respinsă ca insuficient timbrată sau admisă în limitele achitării taxei, deoarece o asemenea soluție putea fi adoptată doar de către prima instanță, susține în continuare aplicarea sancțiunii nulității cererii pentru timbrare insuficientă ori analizarea cererii în limitele legalei timbrări. Or, câtă vreme recurentul nu înțelege să critice considerentele instanței de apel, susținerile referitoare la sancțiunea aplicabilă sunt lipsite de obiect.

Pe de altă parte, instanța de apel a făcut aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, prin darea în debit a reclamantului pentru diferența de taxă judiciară de timbru neachitată în cursul judecății în primă instanță, iar pârâtul nu a formulat critici pe acest aspect, prin motivele de recurs.

în aceste condiții, anularea cererii ca insuficient timbrată ori soluționarea cererii în limitele legalei timbrări, conform art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, ar echivala cu aplicarea unei duble sancțiuni pentru aceeași neregularitate izvorâtă din nerespectarea normei fiscale, ceea ce nu este admisibil.

Pentru același argument, nu este posibilă nici soluția preconizată de către recurent, aceea a anulării sentinței, pentru neîndeplinirea de către instanță a obligației de a pune în vedere reclamantului, după precizarea pretențiilor, să achite diferența de taxă judiciară de timbru; mai mult, o asemenea soluție nu are temei legal, înlăturarea neregularității în discuție realizându-se în condițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, a căror aplicare, de către instanța de apel, nu a fost contestată prin motivele de recurs.

Vor fi, astfel, respinse susținerile recurentului pe aspectul timbrajului aferent cererii de chemare în judecată.

4. Invocarea de către recurent a excepției prematurității cererii de chemare în judecată - ca, de altfel, și cea a inadmisibilității restituirii împrumutului, de la pct. 8 din motivele de recurs - se bazează atât pe schimbarea obiectului raportului juridic obligațional, în sensul intervenirii unei novații, însă și pe o altă situație de fapt decât cea reținută de către ambele instanțe de fond.

Se constată că niciuna dintre excepțiile invocate nu este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Instanța de apel - confirmând hotărârea primei instanțe - a respins apărarea pârâtului în ceea ce privește schimbarea obiectului raportului juridic obligațional, din împrumut în obligație de vânzare în viitor a unui procent de 50% din acțiunile deținute de către pârât la SC U.R. SA, deoarece prin actul adițional la contractul de împrumut (din 1 februarie 2005), încheiat la data de 26 ianuarie 2009 și intitulat "addendum", s-a prevăzut o obligație alternativă - restituire împrumut/vânzare 50% din acțiuni -, iar cea din urmă obligație nu poate fi îndeplinită, fiind aplicabile dispozițiile art. 1030 C. civ.

Se constată că instanța de apel a acceptat crearea prin actul adițional a unei alte obligații decât cea de restituire a împrumutului (și reclamantul a adoptat aceeași poziție în proces, a se vedea concluziile scrise depuse în fața primei instanțe), însă a apreciat că nu poate fi vorba despre novație, ci despre o obligație alternativă. Așadar, a considerat că raportul obligațional prin care s-a născut o obligație alternativă exclude novația.

Or, această premisă de analiză este greșită, deoarece crearea unui raport juridic obligațional conținând o obligație alternativă nu numai că nu exclude novația obiectivă, ci implică o novație, în cazul preexistentei unui raport obligațional al cărui obiect suportă o modificare.

Astfel, simpla adăugare a unei noi obligații reprezintă un element nou față de vechea obligație, care conduce la transformarea obligației pure și simple - restituirea împrumutului - într-o obligație plurală - restituirea împrumutului sau vânzarea acțiunilor. Atare modificare a raportului obligațional constituie o novație prin schimbare de obiect.

Este fără relevanță din acest punct de vedere că noua obligație, una complexă, o include și pe cea anterioară: este vorba despre obligații diferite, cu regim juridic distinct, cea veche - pură și simplă, care se stinge prin novație, cea nouă - alternativă, fapt ce echivalează cu un obiect diferit al raportului juridic și transformarea acestuia printr-o novație obiectivă.

Nu se poate susține că obligația alternativă nu poate fi creată prin novație: acest mod de transformare a obligației reprezentând o convenție, este supus libertății de voință a părților contractante, care operează pe deplin în cauză - nu s-a contestat, după cum s-a arătat, că a intervenit o modificare a obiectului contractului inițial de împrumut -, în absența unei norme care să interzică în mod expres novația în atare situație.

în raport de cele expuse, ceea ce interesează în cauză este dacă novația a constat în înlocuirea vechii obligații cu o obligație alternativă - restituire împrumut/vânzare 50% din acțiuni - sau tot cu una pură și simplă - vânzare 50% din acțiuni.

Obligația alternativă implicând două sau mai multe prestații în sarcina debitorului, conținutul acestora trebuie să fie clar și neechivoc exprimat.

Din clauzele convenției rezultă că s-a prelungit scadența restituirii împrumutului cu 5 luni, iar dacă până la acea dată nu se restituia împrumutul, urma ca debitorul să cedeze creditorului o parte din acțiunile de la SC U.R. SA, la momentul la care erau îndeplinite condițiile din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat la data de 30 septembrie 2004 între pârât și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Obligațiile astfel inserate în actul adițional au fost prevăzute succesiv, și nu alternativ, din moment ce nu s-a prevăzut menținerea obligației de restituire a împrumutului după scadență, pentru perioada ulterioară, în cazul neachitării împrumutului, părțile convenind un alt mod de restituire a împrumutului, ceea ce atestă intenția lor de înlocuire efectivă a vechii obligații.

Se constată, în aceste condiții, că unica obligație convenită prin novație este cea legată de vânzarea acțiunilor, ce reprezintă o obligație simplă.

Considerentele expuse anterior vizează condițiile specifice ce trebuie îndeplinite pentru a opera novația, respectiv: existența unei obligații valabile; aceea ca noua obligație să conțină un element nou; intenția părților de a nova.

Trebuie verificată, însă, cea de-a patra condiție, privind nașterea unei obligații noi valabile, verificare posibilă în cadrul susținerilor recurentului-pârât în sensul intervenirii novației.

Astfel, dacă noua obligație este nulă absolut, nu se poate reține transformarea vechiului raport obligațional, continuând să existe obligația contractată inițial.

Se observă că, prin actul adițional, s-a prevăzut cedarea a 50% din acțiuni "la data când sunt îndeplinite condițiile din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 septembrie 2004 dintre Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și C.G.".

Obligația de vânzare a acțiunilor a fost contractată sub o condiție suspensivă, aceea a îndeplinirii de către pârât a condițiilor din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Or, un asemenea eveniment viitor și nesigur care afectează obligația depinde exclusiv de voința debitorului, deoarece acesta decide dacă și la ce moment va produce efecte juridice actul adițional, cu atât mai mult cu cât nu s-au prevăzut circumstanțele în care condiția se putea sau nu socoti îndeplinită ori un termen-limită în acest sens.

în acest fel, creditorul este lipsit de orice mijloc de a verifica realizarea condiției și motivele eventualei neîndepliniri, inclusiv de exercițiul dreptului de a solicita restituirea prețului vânzării, deja achitat (prin remiterea sumei de bani cu titlu de împrumut), cu atât mai puțin daune-interese pentru eventuale prejudicii cauzate.

în cazul oricărei condiții suspensive, nerealizarea acesteia pune părțile în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat raportul juridic obligațional, creditorul obligației contractate sub condiție având dreptul la restituirea sumei de bani remise, și nu la rezoluțiunea contractului ori la executarea silită, în natură sau prin echivalent, astfel cum pretinde pârâtul prin motivele de recurs.

Or, prin modul de contractare în cauză, creditorul nu numai că nu are nicio putere asupra realizării condiției, însă nici nu poate pretinde restituirea sumei de bani, până la îndeplinirea condiției.

Rezultă, astfel, că incertitudinea producerii evenimentului condițional derivă exclusiv din manifestarea voinței debitorului de a realizare a condiției, respectiv de a se obliga, modalitate de contractare ce indică asumarea unei condiții pur potestative din partea debitorului, obligația astfel asumată fiind nulă absolut, în temeiul art. 1010 C. civ.

Nu pot fi primite susținerile pârâtului în sensul că și-ar fi îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, împrejurare care, din perspectiva actului adițional, ar fi echivalat cu realizarea condiției, cu toate consecințele ce decurg din acest fapt, inclusiv cu operarea transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor, de la pârât la reclamant.

Instanța de apel, prin decizia recurată, a constatat că pârâtul nu a îndeplinit toate obligațiile din contract, neputând fi primite motivele de recurs prin care se susține contrariul.

Instanța de apel a avut în vedere extrasul din evidențele Arhivei Electronice de Garanții Reale Mobiliare, ce confirmă existenta înscrierii, la data de 9 aprilie 2010, a unei asemenea garanții în favoarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului asupra pachetului de 121.013 acțiuni, reprezentând 57,05% din capitalul social al SC U.R. SA, cedate pârâtului prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 septembrie 2004, încheiat cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Neîndeplinirea unor obligații contractuale asumate prin acel contract este confirmată chiar de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin adresa nr. 2943/21 aprilie 2010, acesta fiind motivul pentru care subzistă indisponibilizarea acțiunilor vândute pârâtului, în baza contractului de garanție reală mobiliară încheiat odată cu contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Instanța de apel a mai constatat că această situație de fapt nu este infirmată de înscrisurile invocate de către pârât, depuse în faza apelului, care emană chiar de la pârât, în calitate de director general al SC U.R. SA.

în aceste condiții, reiterarea, prin motivele de recurs, a împrejurărilor pretins relevate de înscrisurile provenind de la pârât, respectiv îndeplinirea obligațiilor din contractul încheiat cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, tinde la reaprecierea probelor administrate și a situației de fapt reținute de către instanța de apel.

Or, această finalitate este incompatibilă cu atribuțiile presupuse în sarcina instanței de recurs, circumscrise exclusiv verificării legalității deciziei recurate, în raport de motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu și a temeiniciei acesteia, pe baza probatoriului administrat.

Mai mult, nu s-au administrat probe noi în recurs și nu s-a pretins o modificare a stării faptice reținute de către ambele instanțe de fond în cauză.

Pe de altă parte, se observă că, prin înscrisurile menționate, pârâtul susține îndeplinirea obligațiilor din acordul social încheiat între pârât, în calitate de cumpărător de acțiuni la SC U.R. SA, și sindicatul din această societate, protocol anexat contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Astfel, chiar dacă s-ar considera că obligațiile din acordul social sunt îndeplinite, subzistă neîndeplinirea obligațiilor din chiar contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, constatată ca atare de către instanța de apel pe baza probatoriului administrat, obligații în considerarea cărora a fost înscrisă garanția reală mobiliară la care s-a făcut anterior referire.

Drept urmare, vor fi înlăturate susținerile pârâtului pe acest aspect și, față de considerentele deja expuse cu privire la calificarea juridică a condiției sub imperiul căreia a fost contractată obligația prin actul adițional, se constată că novația nu a operat, creditorul fiind îndreptățit a solicita executarea obligației inițiale, respectiv restituirea împrumutului.

Eventualele impedimente în îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul încheiat cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, de natura celor la care a făcut referire pârâtul prin motivele de recurs, ca un pretins caz de forță majoră, nu au legătură cu valabilitatea obligației asumate, care se cercetează în raport de momentul nașterii acesteia, și nu al executării obligației.

în consecință, vor fi respinse excepțiile prematurității și a inadmisibilității cererii, în absența unei novații, în considerarea căreia excepțiile au fost invocate.

Este de precizat, totodată, că recurentul-pârât a susținut și faptul că, dacă nu sunt recunoscute efectele juridice ale convenției materializate în actul adițional, cererea de restituire a împrumutului este prescrisă, în raport de data scadenței și de data formulării cererii de chemare în judecată.

Contrar susținerilor pârâtului, actul adițional produce efectul întreruptiv, prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, al termenului general de prescripție, independent de novație, în condițiile în care, prin această convenție, pârâtul a recunoscut creanța izvorâtă din contractul de împrumut datat 1 februarie 2005 și și-a asumat o nouă scadență, respectiv 30 iunie 2009, în raport de care nu este împlinit termenul de prescripție de 3 ani, cererea de chemare în judecată fiind formulată la data de 2 februarie 2010 (data poștei aplicată pe plicul de expediere a cererii).

Ca atare, actul adițional datat 26 ianuarie 2009 are valoarea unui act confirmativ al creanței, de natura celui prevăzut de art. 1167 alin. (2) C. civ., echivalând cu recunoașterea creanței de către debitor și producând efectul preconizat prin art. 16 din Decretul nr. 167/1958, urmând a fi înlăturate susținerile pârâtului pe acest aspect.

5. Nu pot fi primite nici susținerile referitoare la nulitatea obligației de plată a diferenței de 15.000 dolari SUA, în considerarea art. 9 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, întrucât, din cuprinsul contractului de împrumut, nu rezultă că această sumă de bani ar reprezenta dobândă.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 9/2000, în forma în vigoare la data contractării, "Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești".

Or, nu se poate reține că s-ar fi prevăzut remiterea vreunei sume de bani în caz de întârziere la plata restituirii împrumutului, părțile inserând exclusiv obligația de remitere la scadentă a sumei de 165.000 dolari SUA.

în ceea ce privește pretinsa achitare parțială a împrumutului, se observă că susținerile pe acest aspect nu conțin critici ale considerentelor deciziei recurate, în analiza motivului de apel cu același obiect, ci o reiterare in terminis a susținerilor din motivarea căii ordinare de atac.

în absența unor critici de nelegalitate a argumentelor instanței de apel, în ceea ce privește nedovedirea plății, în modalitățile prevăzute de C. civ., urmează ca susținerile pârâtului să fie înlăturate ca nefondate.

6. în ceea ce privește dobânda legală, s-a răspuns deja, prin analiza motivelor de recurs de la pct. 2 și 3 din prezentele considerente, alegațiilor pârâtului referitoare la calculul dobânzii, precum și la soluția adoptată de instanța de apel în privința taxei judiciare de timbru datorate și neachitate în cursul judecății în primă instanță, inclusiv din perspectiva dobânzilor aplicate pentru perioada premergătoare formulării cererii de chemare în judecată.

în privința momentului de la care este datorată dobânda legală, în mod greșit, pârâtul susține că aceasta trebuie calculată de la data introducerii acțiunii în instanță, și nu de la data scadenței, aplicabile fiind prevederile art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ.

Pe acest temei, debitorul este de drept în întârziere, scadența expres prevăzută în contract nefiind respectată de către debitor.

7. Cu privire la inadmisibilitatea capătului de cerere având ca obiect constatarea dreptului, conform art. 111 C. proc. civ., se constată că susțineri identice formulate prin motivele de apel au fost înlăturate prin decizia recurată ca fiind lipsite de interes, dat fiind că prima instanță a respins acest petit.

Prin motivele de recurs, nu se formulează critici la adresa considerentelor deciziei, ci se reiterează motivul de apel pe acest aspect, drept urmare, susținerile pârâtului vor fi înlăturate.

8. Cât privește motivul de recurs relativ la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, susținerile pe acest aspect au fost analizate la pct. 4 din prezentele considerente, odată cu evaluarea excepției prematurității cererii.

Față de considerentele expuse, înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat pe recurentul pârât C.G. la 21.500 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant Ș.C., reprezentând onorariu avocat pentru această fază procesuală, conform chitanței depuse la dosar.

← ICCJ. Decizia nr. 1299/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 1298/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1297/2012. Civil