ICCJ. Decizia nr. 1299/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 395 din 03 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, s-a admis plângerea formulată de reclamanta K.A., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, s-a anulat, în parte, Dispoziția nr. 4958/2008 emisă de pârât, cu privire la suprafața solicitată, de 2844 mp, înscrisă inițial în CF nr. X Cluj, nr. top. X.
S-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 80 mp, identificată prin raportul de expertiză efectuat de expert V.V., expertiză care face parte integrantă din sentință.
S-a dispus acordarea în compensare, în natură, a terenului în suprafață de 711 mp, situat în Cluj-Napoca, str. M., înscris în CF nr. Y Cluj.
A fost menținută dispoziția atacată cu privire la acordarea despăgubirilor în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru restul suprafeței imposibil de restituit, despăgubiri în valoare de 549.858 euro.
A fost respinsă plângerea formulată de reclamanții B.A., K.R. și S.I., ca neîntemeiată.
Pârâtul a fost obligat la plata, în favoarea reclamantei K.A., a sumei de 4.680 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial și onorariu de expertiză.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin dispoziția atacată, pârâtul a recunoscut îndreptățirea reclamantei K.A. la stabilirea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 2.844 mp, înscris inițial în CF nr. X Cluj, nr. top. X, trecut la Statul Român în baza Decretului de expropriere nr. 64/1966, motiv pentru care nu se mai impune analizarea dreptului reclamantei la stabilirea de măsuri reparatorii, acest aspect nemaifiind contestat în cauză.
Ceilalți reclamanți nu sunt persoane îndreptățite la restituire, deoarece nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Aspectul litigios se referă la problema posibilității de restituire în natură a suprafeței de 80 mp, identificată de reclamantă, respectiv, la problema posibilității de acordare în compensare, pentru diferența de teren ce nu se poate restitui în natură, a altor terenuri.
Din expertiza topografică depusă la dosar de către reclamanți, precum și din expertiza efectuată, în cauză, de expert V.V., rezultă că suprafața de 80 mp teren, menționată de reclamanți, poate fi restituită în natură, chiar dacă este ocupată de 5 garaje autorizate în regim demontabil, întrucât acestea sunt construcții provizorii, ce pot fi demontate cu ușurință.
în plus, terenul restituit în natură, către reclamantă, prin ordinul prefectului are o formă relativ regulată, de pătrat, din care lipsește doar suprafața ocupată de garaje.
Referitor la posibilitatea de compensare a terenului ce nu poate fi restituit în natură, instanța a apreciat că această compensare este posibilă cu privire la terenul din Cluj-Napoca, str. M., terenul fiind în domeniul privat al Municipiului Cluj-Napoca și fiind deținut cu titlu de închiriere, prin contractul de închiriere din 16 iulie 2008, chiar de către reclamanta K.A. Pentru acest teren nu s-au formulat cereri de revendicare, astfel că nu există niciun impediment pentru acordarea acestuia, în compensare, către reclamantă.
în ceea ce privește acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanța a avut în vedere expertiza de evaluare a terenului întocmită, în cauză, de expert U.M., conform căreia, un mp de teren are o valoare de 222 euro.
La stabilirea suprafeței de teren pentru care s-au acordat despăgubirile s-a ținut seama de faptul că 80 mp teren au fost restituiți reclamantei în natură, iar din terenul rămas, de 2.764 mp, s-a scăzut valoarea terenului acordat în compensare, situat în str. M., respectiv 63.750 euro, rezultând că reclamanta este îndreptățită să beneficieze de despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în valoare de 549.858 euro.
împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, pârâții Primarul Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca, solicitând admiterea apelurilor, întrucât soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală.
Prin Decizia civilă nr. 343 A din 9 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie a admis, în parte, apelurile declarate de pârâți, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a menținut Dispoziția nr. 4958 din 5 august 2008 cu privire la acordarea, în favoarea reclamantei K.A., de despăgubiri, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru suprafața de 2.053 mp, imposibil de restituit în natură, în sumă de 456.269,86 euro. A păstrat restul dispozițiilor din sentința apelată.
în pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului apelant Municipiul Cluj-Napoca, că art. 21 alin. (4) și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd că măsurile reparatorii prin echivalent se vor acorda prin decizia sau, după caz, prin dispoziția motivată a entității învestite, în condițiile prezentei legi, cu soluționarea notificării, respectiv a primarilor.
însă, aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză, având în vedere că justificarea calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Cluj-Napoca este determinată de considerentul că acesta este proprietarul tabular al terenului în suprafață de 711 mp, înscris în CF nr. Y Cluj-Napoca, nr. top. Y, teren care este posibil, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, coroborat cu dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție și cu prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, actualizată, să fie atribuit, în compensare, reclamantei.
Așa fiind, Curtea a constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Cluj-Napoca nu este fondată.
Pe fondul apelurilor, corespunzător cotei sale de proprietate din imobilul litigios, de 6/24, reclamantei K.A. i se cuvine faptic o suprafață de 3.144 mp teren.
Din acest total de 3.144 mp, suprafața de 300 mp teren i-a fost restituită reclamantei prin Ordinul prefectului din 21 iunie 2002, iar suprafața de 80 mp, pe care sunt amplasate garajele metalice în soluție provizorie și demontabilă, i-a fost restituită, în natură, prin hotărârea fondului, restituire cu care pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca a fost de acord.
Rezultă, așadar, că, din totalul suprafeței cuvenite reclamantei, corespunzător cotei sale de proprietate, a rămas o suprafață de 2.764 mp teren (3.144-300-80) cu privire la care reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.
Din această suprafață de 2.764 mp, prin sentința fondului, reclamantei i s-a atribuit, în compensare, suprafața de 711 mp, deținuți de aceasta în baza contractului de închiriere din 16 martie 2000, încheiat cu Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, rămânând o diferență de suprafață de 2.053 mp, cu privire la care reclamanta este îndreptățită să beneficieze de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Sunt irelevante susținerile apelanților, conform cărora nu este posibilă acordarea, în favoarea reclamantei, în compensare, a terenului de 711 mp, pe motiv că, la nivelul municipiului, nu există bunuri disponibile, susceptibile de a fi acordate în compensare, dată fiind incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și (3), art. 7 alin. (2) și art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, coroborat cu art. 22 alin. (3) din Legea nr. 112/1995.
Nu este vorba despre o compensare întemeiată pe prevederile art. 1143 - 1153 C. civ., respectiv despre o compensare a unor datorii reciproce, între două persoane, fiecare având, în același timp, calitatea de creditor și debitor al celeilalte, ci despre o compensare ca măsură reparatorie, ce operează în temeiul unei legi speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, motiv pentru care Curtea a înlăturat, ca nefondată, susținerea apelanților potrivit căreia nu este posibilă măsura compensării, deoarece nu sunt întrunite condițiile C. civ.
Vădit nefondată este și susținerea apelanților, conform căreia nu s-a ținut seama, la stabilirea despăgubirilor, de către prima instanță, de diferența de valoare dintre terenul ce i-a aparținut reclamantei și terenul de 711 mp, acordat acesteia în compensare, având în vedere că, în mod expres, în considerentele sentinței apelate, instanța de fond precizează faptul că, din valoarea terenului de 2.764 mp - pentru care, în opinia primei instanțe, reclamanta ar fi îndreptățită la despăgubiri de 613.608 euro, urmează să se scadă valoarea terenului de 711 mp, din str. M., de 63.750 euro.
Raționamentul primei instanțe este corect, însă calculul matematic este parțial eronat, având în vedere că suprafața de teren din care s-a scăzut valoarea terenului acordat în compensare nu este de 2.764 mp, ci de 2.053 mp, conform celor anterior precizate, iar, corespunzător suprafeței de 2.053 mp teren, reclamantei i se cuvin despăgubiri în sumă de 456.269,86 euro (2.053 mp x 222,24 euro/mp.).
A se menține dispoziția, în ceea ce privește acordarea de despăgubiri către reclamantă, pentru suprafața de 2.764 mp ar însemna să se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, întrucât pentru o parte din terenul de 2.764 mp, respectiv pentru suprafața de 711 mp, reclamanta ar beneficia de o dublă despăgubire, atât de măsura reparatorie sub forma acordării în compensare a unui teren, cât și despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
în consecință, se impune modificarea, în parte, a sentinței, sub aspectul stabilirii împrejurării că suprafața de teren pentru care acesteia i se cuvin despăgubiri în condițiile Titlului VII este de 2.053 mp, în loc de 2.764 mp.
în ceea ce privește susținerea apelanților, referitoare la nelegala lor obligare la cheltuielile de judecată în fața primei instanțe, Curtea a constatat că aceasta este nefondată, prin prisma art. 274 C. proc. civ., raportat la art. 1169 C. civ. și la prevederile Deciziei nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curții Constituționale și Deciziei nr. 492 din 08 iunie 2006, decizii prin care, respingându-se excepția de neconstituționalitate a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat în sensul că instanțele pot cenzura cheltuielile de judecată, prin aprecierea caracterul necesar al acestora, respectiv a cuantumului rezonabil.
Or, în speță, reclamantei i-au fost acordate doar cheltuielile ocazionate cu expertiza efectuată în cauză și cu onorariu avocațial, cheltuieli care au fost necesare pentru justa soluționare a cauzei și care au fost, în mod real, făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta K.A. și pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Primarul Municipiului Cluj-Napoca.
I. Recurenta reclamantă a criticat hotărârea pentru următoarele motive:
Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 26 din Legea nr. 10/2001.
în mod eronat, Curtea a stabilit că suprafața de teren imposibil de restituit în natură și din care trebuie scăzută valoarea terenului atribuit în compensare este de 2.053 mp, și nu de 2.764 mp, conform raportului de expertiză topografică efectuat de ing. V.V. și raportului de expertiză de evaluare întocmit de ing. U.M.
Mai mult, instanța de apel a ignorat valoarea terenului imposibil de restituit în natură, în suprafață de 2.764 mp, stabilită la 613.608 euro, și valoarea terenului atribuit în compensare, de 711 mp, stabilită la 63.750 euro, prin raportul de expertiză de evaluare întocmit de ing. U.M., din scăderea sumei de 63.750 euro din suma de 613.608 euro rezultând suma de 549.858 euro, stabilită de instanța de fond.
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei și respingerea apelului declarat de pârâți, ca nefondat.
II. Recurenții pârâți Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Primarul Municipiului Cluj-Napoca au criticat decizia pentru următoarele motive comune:
1. Instanța de apel a făcut greșită aplicare a legii, respectiv a art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare, coroborat cu dispozițiile art. 1.7. din H.G. nr. 498/2003, neavând în vedere că, pe raza municipiului Cluj-Napoca, nu s-au identificat terenuri disponibile, care să fie acordate în compensare, astfel fiind întocmită lista la care se referă dispozițiile art. 1 alin. (5) din Lege.
în subsidiar, terenul indicat pentru compensare nu echivalează valoric cu cel revendicat.
De asemenea, instanța fondului a ignorat faptul că Legea nr. 10/2001 nu impune obligativitatea acordării, în compensare, în favoarea celor îndreptățiți, a altor bunuri, dispoziția cuprinsa în art. 26 instituind, pentru unitatea deținătoare, o obligație de mijloace, și nu o obligație imperativă.
Contrar celor reținute de instanța de apel, în sensul că prevederile art. 1143 - 1153 C. civ. nu sunt aplicabile, acest considerent este nefondat, întrucât acordarea de despăgubiri în alte bunuri sau servicii este de fapt o aplicație particulară a dării în plată; rămâne la latitudinea unității deținătoare să decidă dacă are posibilitatea să facă o astfel de ofertă persoanei îndreptățite, instanța neputând cenzura susținerile unității deținătoare, în speță, că nu deține terenuri pentru a fi acordate în compensare reclamanților, pe teritoriul municipiului Cluj-Napoca.
Raportat la dispozițiile legale mai sus menționate, instanța de apel, în mod netemeinic, a dispus menținerea dispozițiilor sentinței apelate sub aspectul acordării în compensare, în natură, a terenului în suprafață de 711 mp, situat în Cluj-Napoca, str. M.
Astfel, singura măsură reparatorie posibilă și legală este acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri în condițiile legii speciale.
Pe de altă parte, dreptul de proprietate privată a Statului Român este ocrotit prin Constituție, care prevede că: "proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular". Așadar, nimeni nu poate fi obligat să-și înstrăineze bunul propriu, decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile expres prevăzute de lege. în caz contrar, s-ar încălca unul dintre cele trei elemente determinante ale dreptului de proprietate, și anume dreptul la dispoziție, ceea ce este nelegal și inadmisibil.
2. în ceea ce privește cheltuielile de judecată, raportat la art. 274 C. proc. civ., în mod nelegal instanța de apel a menținut petitul privind acordarea cheltuielilor de judecată de la fond, întrucât acestea au fost admise fără nicio cenzură [art. 274 alin. (3) coroborat cu art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.] și în totală contradicție cu prevederile Deciziei nr. 492 din 08 iunie 2006 a Curții Constituționale, cât și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că onorariile avocațiale urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
Pârâții nu s-au opus efectuării expertizei, care a profitat în întregime reclamantei, iar instanța de apel modificat, în parte, hotărârea instanței de fond, prin urmare, și petitul privind cheltuielile de judecată se impunea a fi modificat, ca o consecință a admiterii, în parte, a acțiunii introductive de instanță (art. 276 C. proc. civ.).
Recurenții pârâți au solicitat admiterea, în întregime, a apelului, modificarea, în parte, a hotărârii apelate, în sensul respingerii petitului privind acordarea, în compensare, în natură, a terenului în suprafață de 711 mp, și a exonerării de plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea de recurs, recurentul pârât Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, a invocat și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, raportat la dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, solicitând respingerea acțiunii față de această parte, pe cale de excepție.
Analizând, cu prioritate, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte constată că aceasta este nefondată, întrucât, prin decizia atacată, s-a confirmat atribuirea în compensare a unui teren aflat în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale menționate, ceea ce îi conferă acesteia legitimare procesuală pasivă de a sta în procesul desfășurat în legătură cu acest bun, conform dispozițiilor art. 21 și art. 119 din Legea nr. 215/2001.
Potrivit acestor texte de lege, bunurile din domeniul privat al unității administrativ teritoriale constituie patrimoniul acesteia, iar, în justiție, unitatea este reprezentată de primar sau de președintele consiliului județean, după caz. Pentru apărarea intereselor unității administrativ-teritoriale, primarul, respectiv președintele consiliului județean, stă în judecată ca reprezentant legal, iar nu în nume propriu. Aceasta înseamnă că, în ceea ce privește bunurile aparținând domeniului privat al Municipiului Cluj-Napoca, acesta are calitate de parte în proces, fiind reprezentat de primar.
Nu se poate reține, astfel, încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, referitoare la legitimarea procesuală pasivă doar în persoana primarului unității administrativ-teritoriale, întrucât nu acesta este singurul text de lege incident în cauză, față de argumentele deja arătate.
în consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, este neîntemeiată, acesta justificând calitatea de parte în prezentul proces.
I. în ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, acesta este nul în condițiile art. 306 alin. (1) și (3) C. proc. civ.
Potrivit art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Deși reclamanta a încadrat susținerile formulate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând aplicarea greșită a art. 1 alin. (1) și (7) și art. 26 din Legea nr. 10/2001, dezvoltarea lor nu face posibilă o asemenea încadrare, în condițiile art. 306 alin. (3) din același cod.
Pretinsele critici pun în discuție aspecte de fapt, recurenta contestând întinderea suprafeței de teren pentru care Curtea de Apel a stabilit că i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, raportat la expertizele efectuate în cauză, precum și valoarea bunului.
Or, evaluarea situației de fapt conform probelor administrate nu mai este compatibilă cu structura actuală a recursului, în urma abrogării motivului de casare ce permitea o asemenea examinare (art. 304 pct. 11 C. proc. civ.), prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Ca urmare, prezenta instanță nu va proceda la analiza acestor susțineri, urmând ca, în baza art. 306 alin. (1) și (3) C. proc. civ., să constate nul recursul declarat de reclamantă.
II. 1. Recursurile declarate de pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, și Primarul Municipiului Cluj-Napoca sunt nefondate.
Astfel, Curtea a procedat în mod corect confirmând soluția primei instanțe, de atribuire, în compensare, către reclamantă, a terenului în suprafață de 711 mp, situat în str. M., Cluj-Napoca.
în ceea ce privește caracterul obligatoriu al atribuirii de bunuri în compensare, contrar susținerilor recurenților, această formă de reparație în echivalent este obligatorie pentru unitatea deținătoare, în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat.
Reparația în echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condițiile legii speciale de stabilire și acordare a acestora, respectiv ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, este subsidiară atribuirii de bunuri sau servicii în compensare.
Aceasta rezultă atât din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, care plasează reparația prin despăgubiri ulterior celei prin compensare, dar și din însuși scopul legiuitorului, care a urmărit, pe cât posibil, reparația în natură pentru cel deposedat abuziv în perioada regimului politic trecut, iar, în cazul în care nu este posibilă, atribuirea de bunuri în compensare. O asemenea formă de reparație în echivalent, prin efectele produse, și anume stabilirea dreptului de proprietate cu toate atributele specifice, în favoarea persoanei îndreptățite, este comparabilă cu restituirea în natură a bunului preluat și permite o mai bună și rapidă reparație către fostul proprietar, decât cea sub forma despăgubirilor potrivit Titlului VII.
De asemenea, reparația prin atribuirea de bunuri în compensare nu este lăsată la aprecierea exclusivă a unității deținătoare, instanța de judecată având posibilitatea să cenzureze un eventual abuz de drept din partea acesteia, de a nu declara anumite bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude de la atribuirea în compensare către cei interesați. Ca atare, este lipsit de relevanță faptul că terenul atribuit în compensare reclamantei nu figura, potrivit evidențelor pârâților, ca bun disponibil și că pârâții nu au înțeles să comunice o listă cu astfel de bunuri.
în cadrul procedurii judiciare, instanța este abilitată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală (art. 24 în forma de la data intrării în vigoare), să analizeze cererea reclamantului (moștenitorilor lui) sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, inclusiv în ceea ce privește categoria măsurilor reparatorii ce i se cuvine, măsură ce se înscrie în sfera ei de competență (potrivit plenitudinii de jurisdicție) și nu reprezintă o ingerință în atribuțiile organelor administrative.
Pe de altă parte, conform art. 1 alin. (5) din legea specială, în forma actuală, primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.
în cazul în care deținătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare, astfel cum au declarat pârâții, este fără dubiu că reclamantul are obligația de a individualiza, în mod concret, bunuri cu privire la care consideră că pot fi acordate în compensare. El este partea care a optat pentru această formă de reparație și este persoană interesată în probarea existenței unor bunuri disponibile în patrimoniul deținătorului imobilului ce nu poate fi restituit în natură, conform art. 1169 C. civ., ceea ce, în speță, reclamanta a și făcut.
în consecință, nu se poate reține că, procedând la verificarea susținerilor reclamantei în legătură cu bunul solicitat în compensare și, în final, la atribuirea lui către această parte, instanțele ar fi încălcat dreptul de dispoziție al pârâților, precum și dispozițiile art. 26 și art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, al căror conținut a fost redat mai sus, și art. 1.7. din H.G. nr. 205/2007 (H.G. nr. 498/2003 este, în prezent, abrogată), privind posibilitatea deținătorului de a oferi, în echivalent, bunuri sau servicii disponibile.
Au mai menționat recurenții că terenul deținut de reclamantă cu contract de închiriere nu poate fi atribuit în compensare, deoarece această formă de reparație reprezintă o aplicație particulară a dării în plată, instanța neputând cenzura poziția pârâților.
Contrar celor afirmate mai sus, nu se poate pune semnul egalității între cele două instituții.
Darea în plată constituie un mod de stingere a obligației, prin care debitorul execută către creditorul său o altă prestație decât cea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligațional și care presupune, în mod necesar, consimțământul creditorului, conform art. 1100 C. civ.
Așadar, în acest caz, este vorba despre un raport juridic stabilit de părți, despre un act juridic convențional, voluntar, supus unui anumit regim juridic în ceea ce privește condițiile de validitate și efectele juridice, inclusiv modurile de stingere a obligațiilor convenite, în raport de care voința părților este foarte importată. Aceasta, deoarece voința părților a dat naștere unui anumit raport juridic și este firesc ca aceeași voință să contribuie, în mod determinant, la modificarea, respectiv stingerea raportului obligațional.
în situația formei de reparație în echivalent cuvenită persoanei îndreptățite în temeiul Legii nr. 10/2001, se pune problema unui situații juridice de natură legală, în care aceasta are calitatea de "creditor" al obligației de reparație aflată în sarcina statului, prin organismul abilitat de lege în acest sens, în speță, deținătorul imobilului.
în ipoteza în care notificatorul optează pentru o anumită formă de reparație, care este și posibilă potrivit legii, nu există niciun impediment la acordarea acesteia, refuzul pârâților în acest sens îmbrăcând forma unui abuz de drept.
Prin urmare, nu se poate reține paralela juridică la care au recurs pârâții, aceea cu instituția dării în plată, în fundamentarea criticii privind imposibilitatea cenzurării poziției lor cu privire la caracterul disponibil sau nu al unui bun solicitat în compensare.
Cât privește natura obligației stabilită în sarcina deținătorului imobilului, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, contrar aprecierii recurenților, dacă se constată că notificatorul este îndreptățit la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi și acesta optează pentru o anumită formă de reparație, posibilă din perspectiva actului normativ, obligația de a acorda exact forma de reparație cerută nu este una "de mijloace", ci una "de rezultat", persoana notificată fiind obligată să execute întocmai obligația respectivă.
Referitor la inegalitatea valorică a terenului acordat în compensare cu cel revendicat, această susținere nu implică încălcarea niciunui text de lege, atât timp cât instanța a scăzut valoarea terenului acordat în compensare din valoarea totală a terenului imposibil de restituit în natură și pentru care a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent, reclamanta primind, astfel, din punct de vedere valoric, ceea ce i se cuvenea pentru imobilul preluat de stat.
Au mai susținut recurenții pârâți încălcarea dreptului de proprietate privată al statului, ocrotit de Constituția României, în mod egal, ca și în cazul particularilor, prin dispozițiile art. 44, susținere care nu este întemeiată.
O asemenea încălcare nu subzistă, din moment ce statul rămâne proprietar asupra imobilului care a aparținut autorilor reclamantei și acesteia din urmă, preluat prin expropriere și imposibil de restituit în natură, iar terenul acordat în compensare nu reprezintă decât un bun asupra căruia operează o formă de reparație prevăzută de lege. Reglementarea unei asemenea forme de reparație implică, deci, tot voința statului, prin organismul său competent în materie, respectiv puterea legiuitoare.
2. Cât privește criticile recurenților, prin care se invocă cuantumul nerezonabil al cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, confirmate de Curtea de Apel, acestea nu pot fi analizate de înalta Curte din perspectiva art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Textul de lege respectiv prevede posibilitatea instanței de a cenzura onorariul avocațial în raport de criterii anume stabilite, valoarea pricinii, munca depusă de avocat.
Fiind o chestiune de apreciere a instanței care acordă cheltuielile de judecată, în speță, a Tribunalului, instanța de recurs nu poate să cenzureze modalitatea în care această instanță a apreciat asupra onorariului avocațial, confirmată, la rândul său, de Curtea de Apel, atât timp cât recurenții nu invocă un motiv de nelegalitate în stabilirea cheltuielilor, ci cuantumul nerezonabil al acestora.
Referitor la onorariul de expert, acesta nu poate fi modificat de către instanță, după cum rezultă din dispozițiile art. 274 alin. (2) din Cod, iar faptul că expertizele efectuate în cauză au profitat reclamantei nu înseamnă că aceasta trebuie să suporte, în final, plata lor.
Persoana care urmează să suporte, în cele din urmă, cheltuielile de judecată efectuate în proces este determinată de soluția dată în litigiul respectiv.
Atât timp cât reclamanta a câștigat procesul, pârâții fiind părți căzute în pretenții în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la cererea reclamantei, efectuată în cauză, ei trebuie să suporte cheltuielile avansate de aceasta în proces.
în ceea ce privește admiterea apelurilor declarate de pârâți, care ar fi impus, în opinia lor, modificarea cheltuielilor de judecată acordate la prima instanță, în condițiile art. 276 C. proc. civ., față de admiterea, în parte, a acțiunii, critica este neîntemeiată.
Potrivit dispozitivului sentinței, menținut sub acest aspect de Curte, acțiunea a fost admisă în totalitate, iar nu în parte, cum greșit susțin recurenții, apelurile acestora din urmă fiind admise în parte, și numai sub aspectul întinderii suprafeței de teren pentru care urmează să se facă propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Cauza admiterii apelurilor a fost determinată, potrivit considerentelor Curții, de un calcul matematic greșit al primei instanțe în ceea ce privește întinderea suprafeței de teren pentru care se datorează astfel de despăgubiri, în concret, Tribunalul omițând să scadă din terenul imposibil de restituit în natură terenul acordat în compensare.
Reclamanta nu poate fi considerată parte căzută în pretenții în dosarul primei instanțe, deoarece, prin cererea de chemare în judecată, ea nu a indicat o anumită suprafață de teren pentru care a solicitat acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ci a cerut restituirea în natură a suprafeței de 80 mp teren, acordarea în compensare a suprafeței de teren de 711 mp, deținută de aceasta cu contract de închiriere, iar pentru restul terenului imposibil de restituit în natură din suprafața de 2.844 mp, măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor acordate potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, acțiunea sa fiind admisă întocmai.
Prin urmare, reclamanta a câștigat întrutotul în dosarul primei instanțe, chiar dacă instanța de apel a modificat suprafața de teren pentru care se vor acorda despăgubiri în condițiile Titlului VII, această modificare neavând consecințe în sensul unei admiteri parțiale a acțiunii, cum greșit au susținut recurenții.
Ca atare, nu este incident art. 276 C. proc. civ., privind posibilitatea instanței de a micșora cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în cazul unei soluții de admitere parțială a acțiunii, în mod corect Curtea de Apel păstrând cheltuielile de judecată acordate de prima instanță în favoarea reclamantei, în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) din același cod.
Pentru aceste considerente, înalta Curte constată că nu subzistă niciuna dintre criticile formulate de pârâți și întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cele privind cuantumul nerezonabil al cheltuielilor de judecată neputând fi cenzurate de înalta Curte.
în consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-au respins recursurile declarate de pârâți, ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1335/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1297/2012. Civil → |
|---|
