ICCJ. Decizia nr. 1394/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1394/2012
Dosar nr.8334/99/2009
Şedinţa publică din 29 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1878 din 29 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Iaşi s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul M.D.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. care a fost obligat să-i plătească suma de 5000 euro în echivalent în lei la data plăţii efective cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit şi suma de 342.782 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Iaşi, care a criticat hotărârea atacată ca fiind nelegală deoarece instanţa de fond, la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, nu a ţinut seama de împrejurarea dacă autorul său a beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990. S-a susţinut că legea nu stabileşte modalitatea de calcul a acestor despăgubiri morale, iar în ce priveşte OUG nr. 62/2010 de modificare a Legii nr. 221/2009 Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1354/2010 a declarat neconstituţionalitatea acestor dispoziţii legale. De asemenea s-au invocat şi dispoziţiile deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. De asemenea în susţinerea acestor motive de apel, pârâtul a invocat jurisprudenţa C.E.D.O.
Cât priveşte acordarea despăgubirilor materiale în sumă de 342.782 lei s-a arătat că instanţa nu a ţinut seama că imobilul a cărui echivalent s-a solicitat pe calea acţiuni formulate de reclamantul M.D.P. a mai fost revendicat de la Statul Român în baza altor dispoziţii legale speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.
Intimatul a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului.
La dosarul cauzei s-au depus înscrisuri.
Prin Decizia civilă nr. 29 din 4 martie 2011 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.J. Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 1878 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Iaşi, sentinţă pe care a schimbat-o în tot.
A respins acţiunea civilă promovată de reclamantul M.D.P. în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P.
În motivarea deciziei s-a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a României a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I C. proc. civ. sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, astfel că cererea formulată de reclamantă nu mai are fundamentare legală, câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază şi-au încetat existenţa după expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României ca urmare a necorelării lor cu dispoziţiile Constituţiei de către Parlament.
Este adevărat ca deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor şi că, în prezenta cauză, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit după pronunţarea sentinţei apelate, însă reclamantul nu dobândise o speranţă legitimă în acordarea daunelor morale deoarece, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., cauza S. contra Bulgariei, dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia".
Ca atare, la data pronunţării în apel a instanţei, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai producea efecte juridice pe baza cărora s-a născut dreptul reclamanţilor din prezentul litigiu.
Pe de altă parte, raportat la primul capăt de cerere prin care reclamantul a solicitat despăgubire pentru bunul imobil situat în satul Bocsa, confiscat de regimul comunist prin sentinţa penală nr. 382/1955 a Tribunalului Militar Teritorial, a oraşului Stalin, instanţa a reţinut că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, condiţionează acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, de faptul că bunurile respective să nu fi fost restituite sau nu fi obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare sau ale Legii nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietăţii, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.
Ori, din dispoziţia nr. 2357 din 31 mai 2006 comunicată instanţei de Primarul oraşului Bocsa cu adresa din 23 februarie 2011, rezultă că notificarea formulată de reclamantul M.D.P. privind restituirea în natură a imobilului situat în Bocsa, a fost soluţionată, cu propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota sa de proprietate de 1/3 din imobil.
Prin urmare, intimatul – reclamant beneficiind de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul pentru care a solicitat despăgubiri în speţă, în mod greşit instanţa de fond contrar prevederilor legale anterior enumerate, a admis această cerere.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul M.D.P., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
S-a arătat că până la data introducerii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, nu a obţinut despăgubiri efective reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, ci doar s-a emis o dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001, şi care i-a fost comunicată în cursul judecăţii.
S-a susţinut că Legea nr. 221/2009 este o lege specială în raport de Legea nr. 10/2001, în materie de restituire a fostelor proprietăţi şi trebuie aplicată cu prioritate, conform art. 5 alin. (5).
A susţinut recurentul că, raportat şi la practica convenţională, aplicarea cu prioritate a Legii nr. 221/2009 este obligatorie pentru instanţă, întrucât procedura de acordare a despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 10/2001 este una nefuncţională.
Ultima critică a vizat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 147 din Constituţia României, susţinându-se că efectele deciziei Curţii Constituţionale nu se pot aplica cu efect retroactiv.
Recursul nu este fondat.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intră sub incidenţa noului act normativ.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 4 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Nefondată este şi critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 5 lit. b) şi art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.
Acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare, în condiţiile Legii nr. 221/2009 este condiţionată de faptul ca bunurile să nu fi fost restituite sau nu să fi fost obţinute despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005.
Acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009, atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a rectificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005.
Finalizarea procedurii de soluţionarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001şi emiterea unor dispoziţii/decizii de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, constituie un impediment legal de a formula acţiunea directă în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Faptul că dispoziţia/Decizia de soluţionare a notificării nu a fost pusă în executare efectivă prin predarea bunului sau plata efectivă a despăgubirilor ţine de faza executării şi nu de faza soluţionării notificării.
Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv este prevăzut de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Dispoziţiile art. 5 lit. b) sunt de strictă interpretare şi pot fi invocate ca temei juridic al unei acţiuni pentru acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare cu caracter politic, numai în situaţia în care notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată până la data apariţiei Legii nr. 221/2009, condiţie care nu este realizată în cauză.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D.P. împotriva deciziei nr. 29 din 04 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1397/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1393/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
