ICCJ. Decizia nr. 1397/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1397/2012
Dosar nr.35/108/2010
Şedinţa publică din 29 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 04 ianuarie 2010, reclamantul I.T. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin M.F.P. Bucureşti prin D.G.F.P. Arad, solicitând să se constate caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supus, respectiv deportarea cu domiciliu obligatoriu din localitatea Berechiu, comuna Apateu, jud.Arad în Bărăgan, localitatea Dărăbani, jud. Constanţa, în perioada 03 august 1949 - 01 august 1956. În temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a solicitat obligarea Statului Român prin M.F.P. Bucureşti la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit prin aplicarea de regimul comunist a acestor măsuri administrative cu caracter politic, în sumă totală de 420.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 375 din 4 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 35/108/2010 a fost admisă în parte acţiunea reclamantului I.T. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. Bucureşti, având ca obiect pretenţii în baza Legii nr. 221/2009.
S-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supus reclamantul şi s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. Bucureşti să acorde reclamantul I.T. cu titlu de despăgubiri, suma de 140.000 euro.
Tribunalul a reţinut că reclamantul împreună cu familia sa, părinţii săi şi sora sa au fost deportaţi în Bărăgan, în localitatea Dărăbani, jud. Constanţa, în perioada 03 august 1949 - 01 august 1956, cu ocazia deportării fiind confiscată toată averea familiei. După întoarcere acasă, familia a fost în continuare urmărită şi supravegheată de organele de miliţie. La data deportării reclamantul avea vârsta de 2 ani, iar la întoarcerea acasă, după terminarea celor 7 clase primare a dorit să se înscrie la liceu, însă nu a reuşit, fiind considerat cu o origine nesănătoasă, fiu de chiabur care a fost deportat în Bărăgan, de asemenea, fiind socotit un duşman de clasă al regimului chiar şi la încorporare, stagiul militar neputând să îl facă sub armă ci prin prestarea unor munci, construirea de drumuri şi poduri.
Se reţine că deportarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu a avut consecinţe deosebit de nefaste asupra vieţii şi sănătăţii reclamantului, fiindu-i afectată imaginea, sursele de venit, reputaţia şi nu în ultimul rând viaţa de familie.
Prin măsura abuzivă a deportării reclamantului şi a familiei sale, în perioada 03 august 1949 - 01 august 1956, i s-a cauzat acesteia şi un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, a influenţat şi relaţiile sociale, onoarea, reputaţia, şi aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime. Măsura aplicată reclamantului şi familiei sale a determinat şi un prejudiciu material, fiindu-le confiscate toate bunurile, la reîntoarcerea în satul natal, casa fiind goală, degradată fără a mai putea fi locuită.
Instanţa a constatat că acţiunea este întemeiată şi a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 C. civ. şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţie sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către stat, prin M.F.P., a pagubei suferită de către reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a victimei adică a reclamantului, apreciind cuantumul real al despăgubirii ca fiind cel consemnat în dispozitivul hotărârii sale.
Prin Decizia nr. 389/ A din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul pârâtului şi a schimbat în tot sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii în tot a acţiunii introductive.
Curtea de apel a reţinut, în raport de conţinutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, că apelul pârâtului este întemeiat, pentru considerentele:
Motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului, şi-a încetat astfel efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Împotriva susmenţionatei hotărâri, a declarat recurs reclamantul I.T., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că prin Decizia pronunţată instanţa de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de Convenţia europeană a drepturilor omului.
A susţinut că prin intervenţia deciziei Curţii Constituţionale şi pronunţarea unor hotărâri deosebite, pentru motive ce exced voinţei beneficiarilor legii speciale, a fost instituit un tratament juridic distinct persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în raport de momentul la care instanţa a pronunţat hotărârea definitivă, situaţie ce nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în prezenta cauză este de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, reglementări ce au prioritate potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României.
Prin admiterea apelului, cu consecinţa modificării hotărârii primei instanţe în sensul respingerii acţiunii introductive, s-a produs o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil.
Despăgubirile acordate de prima instanţă nu reflectă dimensiunea prejudiciului suferit, acestea neputând fi considerate o justă şi integrală dezdăunare, motiv pentru care a solicitat, în raport de elementele cauzei, redimensionarea cuantumului despăgubirilor, în sensul majorării lor potrivit pretenţiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supresive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate; „această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data 28 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate".
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil ori dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Nu poate fi reţinută nici critica prin greşita determinare a cuantumului despăgubirilor, în raport de soluţia dată cererii reclamantului, constatată a nu fi întemeiată, ceea ce împiedică analiza elementelor răspunderii statului, înlăturată prin declararea neconstituţionalităţii normei ce constituie temeiul pretenţiilor.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurent, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.T.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.T. împotriva deciziei nr. 389/ A din 28 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1398/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1394/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
