ICCJ. Decizia nr. 1469/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1469/2012
Dosar nr.43733/3/2009
Şedinţa publică din 2 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 4 noiembrie 2009, reclamanta T.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., să se constată caracterul politic al aplicării unor măsuri preventive, condamnări pe nedrept, şi supunerii la supraveghere, privaţiuni şi persecuţii, a sa şi a familiei sale, în timpul detenţiei cât şi ulterior, până în anul 1989 şi să fie obligat pârâtul la repararea prejudiciului moral cauzat.
În motivarea acţiunii sale reclamanta a arătat că, la data de 8 iunie 1948, pe când avea doar 18 ani a fost arestată de organele de securitate din Oradea, întemniţată şi apoi condamnată la un an şi 3 luni închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională pentru „uneltire contra ordinii sociale", prin sentinţa penală nr. 879 din 30 iunie 1949 a Tribunalului Militar Cluj.
A mai arătat că, nu a putut urma cursurile Liceului Pedagogic şi nici pe acelea ale Liceului de cultură generală, datorită atmosferei tensionate creată de profesori şi colegi, fiind exmatriculată, iar la data de 13 decembrie 1951 a fost arestată de securitate până în august 1952 şi pusă în libertate la 18 noiembrie 1952, fără nicio explicaţie.
După eliberare i-a fost fixat domiciliu obligatoriu în oraşul Beiuş, continuând să fie urmărită şi hărţuită de organele de securitate până în anul 1989.
Prin sentinţa civilă nr. 902 din 16 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea, în sensul că a constatat caracterul politic al aplicării măsurilor preventive a condamnării pe nedrept şi a privaţiunilor la care a fost supusă reclamanta în perioada 8 iunie 1948 – 1968 şi a obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro reprezentând prejudiciu moral.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Statul Român prin M.F.P. şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin apelul său, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a pretins că hotărârea pronunţată este nelegală, întrucât nu a luat în considerare modificările legislative intervenite prin OUG nr. 62 din 30 iunie 2010, ce limitau cuantumul despăgubirilor la 10.000 euro.
A mai arătat că reducerea despăgubirii se impune şi în raport de jurisprudenţa C.E.D.O., care constatând violarea art. 5 paragraful 1 din Convenţie a acordat despăgubiri de până la 4000 euro, în cauze precum V. şi alţii contra Turciei, T. contra României şi P. contra României.
Statul Român prin M.F.P. a pretins că instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, atâta vreme cât prin acest text se recunoaşte dreptul la despăgubiri pentru daune morale doar celor care au fost condamnaţi pe motive politice, nu şi celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative.
Ulterior, pârâţii apelanţi au invocat ca motive de apel de ordine publică, incidenţa în speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată.
Prin Decizia civilă nr. 196/ A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate, au fost admise apelurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de Statul Român prin M.F.P., împotriva sentinţei civile nr. 902 din 16 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă T.M., a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea ca nefondată.
Cu opinia separată a judecătoarei A.G. în sensul că: admite apelurile; schimbă în parte sentinţa civilă apelată în sensul obligării pârâtului Statul Român prin M.F.P., la 15.000 euro în echivalent lei la data plăţii. Păstrează celelalte dispoziţii.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, în majoritate a reţinut în esenţă următoarele:
Caracterul politic al condamnării, este prevăzut de lege, respectiv dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, conform cu care constituie de drept condamnări cu caracter politic, condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. 2091 – 2094 C. pen. din 1936.
Ca urmare, greşit prima instanţă a constatat caracterul politic al aplicării măsurilor preventive a condamnării pe nedrept şi a privaţiunilor la care a fost supusă reclamanta.
Numai în situaţia în care reclamanta ar fi fost condamnată pentru alte fapte decât cele prevăzute în mod expres în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, instanţa ar fi fost competentă să stabilească caracterul politic al acestora în condiţiile art. 1 alin. (3) şi (4) din aceeaşi lege.
După pronunţarea sentinţei atacate, respectiv la datele de 20 octombrie 2010 şi 21 octombrie 2010, dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 privind modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege au fost declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010 pronunţate de Curtea Constituţională.
Având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamantă şi stat nu şi-a produs efectele până la data declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă în acest sens, curtea a constatat că nu mai poate face aplicarea lor, decât cu preţul supravieţuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi.
De asemenea, argumentul precum că la data promovării acţiunii, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare şi deci ar trebui să fie aplicate raportului juridic dedus judecăţii, nu constituie o speranţă legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 20 din Constituţia României şi a Rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 şi nr. 1481, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a reţinut că, prin adoptarea Legilor nr. 118/1990, nr. 18/1991, nr. 112/1995, şi 10/2001, nr. 247/2005 cât şi prin OUG nr. 214/1999, România a acordat satisfacţie morală şi materială persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, aşa încât, nu se pune problema încălcării lor.
Or, reclamanta a fost beneficiara unor despăgubiri sub forma unei indemnizaţii lunare aşa cum rezultă din Hotărârea comisiei pentru aplicarea Legii nr. 118/1990.
Solicitarea reclamantei, în sensul soluţionării cauzei în raport de noul temei juridic invocat, respectă prevederile art. 998 şi 999 C. civ. nu a fost luată în considerare, cât timp acţiunea a fost soluţionată de prima instanţă în raport de primul temei juridic invocat, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar reclamanta nu a declarat apel, însuşindu-şi acţiunea.
Or, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza, sau obiectul cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta T.M., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele critici de nelegalitate.
La data introducerii acţiunii, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut dreptul său la acţiune, astfel încât legea aflată în vigoare la această dată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, respectându-se şi principiul neretroactivităţii consacrat şi în jurisprudenţa C.E.D.O.
Constatarea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) teza 5 din Legea nr. 221/2009, poate avea efect doar pentru acţiunile formulate după expirarea termenului de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale, în M. Of., respectiv 15 noiembrie 2010.
Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010, în 30 de zile de la data publicării în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, la art. XIII s-a prevăzut modalitatea de modificare şi completare a Legii nr. 221/2009.
A considera că deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010, ar retroactiva anulând temeiul de drept, art. 5 alin. (1) lit. a) teza I-a din Legea nr. 221/2009, ar afecta accesul liber la justiţie garantat de art. 6 din C.E.D.O.
În raport cu cele expuse, reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate şi pe fond menţinerea sentinţei civile nr. 902 din 16 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură problemă, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce succed.
Problema de drept ce se ridică în prezenta cauză este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Lega nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de recurenta – reclamantă, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel care a reţinut că, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie, pentru instanţe, de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât în raport de Decizia în interesul legii nominalizată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva deciziei civile nr. 196/ A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1473/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1468/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
