ICCJ. Decizia nr. 1468/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1468/2012
Dosar nr.8191/118/2009
Şedinţa publică din 02 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 august 2009 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta S.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 să se constate caracterul politic al măsurilor administrative la care au fost supuse reclamanta şi bunica acesteia, S.M., precum şi acordarea de daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 1243 din 27 noiembrie 2009 a Tribunalului Constanţa a fost admisă acţiunea şi a fost obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata către reclamantă a sumei de 2500 euro, în echivalent în lei de la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Prima instanţă a reţinut, în raport de ansamblul materialului probator, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 3 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în condiţiile în care atât reclamanta, cât şi familia sa (părinţii şi bunica S.M.), au fost deportaţi începând cu 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, restricţiile domiciliare pentru familia reclamantei încetând la data de 27 iulie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
În aprecierea prejudiciului moral s-a ţinut seama de durata redusă a perioadei în care aceasta a suportat condiţiile improprii de viaţă pe care le presupunea stabilirea domiciliului forţat în vremea regimului comunist, precum şi de vârsta fragedă a reclamantei, care nu îi permitea să conştientizeze eventualele privaţiuni la care era supusă împreună cu familia. S-a avut în vedere, totodată, că reclamanta nu a propus probe din care să rezulte condiţiile concrete de trai ale familiei sale în perioada deportării, deşi această sarcină îi incumba, potrivit art. 1169 C. civ., iar începând cu anul 1992, reclamanta a încasat lunar o sumă de bani, calculată după criteriile stabilite de Decretul-lege nr. 118/1990, sumă plătită de Statul Român şi având acelaşi caracter reparatoriu, în considerarea aceluiaşi prejudiciu.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, ambele părţi.
Reclamanta a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul cuantumului daunelor acordate, iar pârâtul a susţinut că suma stabilită de instanţa de fond este prea mare în raport de consecinţele negative suferite de persoana care a făcut obiectul măsurilor administrative şi nu s-a ţinut seama de sumele efectiv primite în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
La termenul din 26 aprilie 2010, în faţa instanţei de apel, apelantul pârât a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie.
Prin încheierea din 26 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a fost înaintat dosarul în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.
În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a suspendat judecata apelurilor formulate de apelanta reclamantă S.D. şi apelantul pârât Statul Român prin M.F.P. pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.
Prin Decizia nr. 1462 din 9 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a respins ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză, reţinând că textul criticat a fost deja declarat neconstituţional prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010.
Prin Decizia nr. 154/ C din 14 martie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis apelul formulat de apelantul pârât, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată şi a respins acţiunea reclamantei. Totodată, a fost respins, ca nefondat apelul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe de apelanta reclamantă.
În considerentele deciziei din apel, instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamanta este nepoata persoanei care a fost strămutată conform Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I. şi care nu a beneficiat de măsuri compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, întrucât a decedat anterior anului 1990. Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamanta avea vârsta de un an, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana sa, măsura represivă luată asupra antecesorului său, ca şi consecinţele în plan social produse asupra familiei sale justificând recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispoziţiilor apreciate ca fiind neconstituţionale), cât şi acordarea compensaţiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990.
Prin urmare, suferinţele morale ale bunicii reclamantei nu pot fi transpuse asupra unui descendent pentru ca acesta să beneficieze de o cuantificare pe măsură a prejudiciului suferit, având în vedere caracterul personal al daunelor morale.
De altfel, persoanele împotriva cărora s-au luat anumite măsuri administrative politice în timpul regimului comunist au fost declarate eroi şi prejudiciul moral suferit de acestea s-a acoperit într-o oarecare măsură.
Referitor la cuantificarea daunelor morale acordate de către instanţa de fond, Curtea a reţinut că reclamanta a beneficiat de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie în cuantum de 200 lei lunar. Instanţa de apel a avut în vedere şi compensaţiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de la plata taxelor şi impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, cls. I, care conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic.
Concluzionând în sensul că Statul Român şi-a îndeplinit obligaţiile reparatorii prin aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, instanţa de apel a apreciat că nu este necesară acordarea altor daune morale, care ar contribui la îmbogăţirea fără just temei a reclamantei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. pr. civ., reclamanta S.D.
În motivarea recursului, recurenta arată că în mod greşit s-a reţinut că nu poate beneficia de daune morale, datorită vârstei fragede pe care o avea în perioada aplicări măsurii administrative abuzive, o astfel de argumentare fiind inumană. De asemenea, se susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 3 C. civ., referitoare la denegarea de dreptate, deoarece a refuzat să judece pricina în raport de legislaţia comunitară.
Recurenta consideră greşită concluzia instanţei potrivit căreia Statul român şi-ar fi îndeplinit obligaţiile prin aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990. Argumentul instanţei în sensul că nu s-ar fi probat elementele răspunderii delictuale este neîntemeiat, o astfel de motivare fiind inadmisibilă.
Se mai susţine că în apelul declarat de pârât nu s-a solicitat respingerea totală a despăgubirilor, ci reducerea cuantumului acestora.
Examinând Decizia recurată şi luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că soluţia pronunţată de Curtea de apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei, este corectă, urmând, însă, a se înlocui motivarea acesteia, după cum urmează:
Acţiunea formulată de reclamantă a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum aceasta era în vigoare la data înregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Constanţa.
În faţa instanţei de apel s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acţiunii, iar după declararea neconstituţionalităţii acestui text legal, instanţa ar fi trebuit să analizeze, cu prioritate, dacă dispoziţia legală menţionată mai poate fi aplicată cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarată neconstituţională, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată, ulterior pronunţării deciziei recurate, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, apreciindu-se că soluţia instanţei de apel (prin care s-a respins apelul reclamantei, s-a admis apelul pârâtului şi s-a respins acţiunea) este corectă, pentru argumentele reţinute în corpul prezentei decizii, care vor înlocui considerentele hotărârii recurate.
Ca urmare a constatării că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic al acţiunii promovate de reclamantă, examinarea argumentelor acesteia, privind cuantificarea daunelor morale în raport de suferinţele fizice şi psihice provocate prin măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva bunicii sale (care presupun o analiză pe fondul cererii de acordare a daunelor morale), devine inutilă, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei de recurs asupra condiţiilor de acordare şi criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
Critica referitoare la denegarea de dreptate nu poate fi primită, deoarece instanţa nu a refuzat să soluţioneze pricina, ci a pronunţat o soluţie asupra apelului, interpretând şi aplicând dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Susţinerea recurentei, referitoare la faptul că instanţa de apel nu a analizat cauza din perspectiva normelor comunitare, nu poate fi examinată de instanţa de recurs, în condiţiile în care în motivarea acestei susţineri nu se arată care sunt normele comunitare incidente în cauză şi asupra cărora instanţa de apel ar fi omis să se pronunţe.
Se mai susţine în motivarea recursului că, în apelul declarat de pârât, nu s-a solicitat respingerea totală a despăgubirilor, ci reducerea cuantumului acestora. Or, din examinarea apelului pârâtului rezultă că acesta a contestat însăşi obligaţia de acordare a unor despăgubiri suplimentare (în plus faţă de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990), nu numai cuantumul acestora, aşa încât susţinerea recurentei este vădit nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.D. împotriva deciziei civile nr. 154/ C din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1469/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1465/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
