ICCJ. Decizia nr. 1464/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1464/2012
Dosar nr.4057/115/2009
Şedinţa publică din 02 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 4 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, ulterior precizată, reclamantul B.I. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., la plata despăgubirilor în sumă de 750.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955, a reclamantului, a mamei C.D. şi a bunicilor acestuia, B.I. şi B.A.
Prin sentinţa civilă nr. 1247 din 23 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin a fost admisă în parte cererea, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 60.000 euro, echivalent în lei la data executării, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării reclamantului şi a mamei acestuia şi s-a luat act de renunţarea reclamantului la cererea de obligare a pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicii săi.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că starea de fapt relatată de reclamant este conformă cu realitatea, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi că se impune repararea prejudiciului suferit, însă într-un cuantum rezonabil.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraş-Severin, care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând schimbarea ei, în sensul respingerii în tot a acţiunii.
Prin Decizia nr. 91 din 26 ianuarie 2001, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată. Prin aceeaşi decizie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
Instanţa de apel a reţinut că, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, temeiul de drept al acţiunii şi, întrucât Guvernul şi Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie.
Norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamant şi-a încetat efectele juridice, iar încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice deduse judecăţii, astfel încât Decizia Curţii Constituţionale este incidentă în cauză, fiind respectate dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Cum reclamantul a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009 pentru a beneficia de despăgubiri ca urmare a prejudiciului moral cauzat de deportarea bunicilor săi, pentru considerentele mai sus arătate, instanţa de apel a respins şi capătul de cerere vizându-i pe aceştia, astfel cum a fost formulat de reclamant.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul B.I.
În motivarea recursului, recurentul a invocat argumente care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după cum urmează: nerespectarea principiului egalităţii şi a normelor legale în materie (art. 16 din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale), deoarece s-a creat o stare de inegalitate între reclamant şi persoanele care au obţinut soluţionarea definitivă a litigiului anterior publicării în M. Of. a deciziei de neconstituţionalitate; nerespectarea principiului neretroactivităţii legii, Decizia de neconstituţionalitate neputând fi aplicată cauzelor aflate pe rolul instanţei de judecată; încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, hotărârea pronunţată în primă instanţă, prin care s-a stabilit chiar în mod nedefinitiv dreptul reclamantului la despăgubiri, constituind un „bun" în sensul Convenţiei şi a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ, hotărârea din apel fiind pronunţată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curţii Constituţionale publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei civile nr. 91 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1465/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1459/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
