ICCJ. Decizia nr. 1500/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1500/2012
Dosar nr. 3735/87/2009
Şedinţa publică din 5 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Teleorman la 3 decembrie 2009, reclamanta I.A., prin mandatar, avocat P.B., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate caracterul politic al condamnării tatălui său, P.l. şi să-l oblige pe pârât la plata de daune morale, în cuantum de 1 milion de euro, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, reclamanta a arătat că tatăl său, P.l., a îndeplinit funcţia de ofiţer de poliţie în oraşul Orhei din Basarabia, atât înainte de al doilea război mondial, cât şi în timpul acestuia, până în aprilie 1944, când s-a retras cu armata română din Basarabia.
A mai precizat că, ulterior, autorul său a îndeplinit funcţia de ofiţer de poliţie în oraşul Giurgiu, până la data de 22 mai 1948, când a fost arestat de autorităţile comuniste pentru pretinse crime de război şi predat autorităţilor sovietice, care l-au încarcerat în diferite lagăre de concentrare şi exterminare, inclusiv cel de la Irkusk, din Siberia, fără a fi condamnat.
Reclamanta a mai învederat că, după numeroase insistenţe, cu ajutorul Crucii Roşii Internaţionale, tatăl său a fost adus în ţară şi condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru crimă de război conform art. 1 lit. d) şi art. 4 din Decretul nr. 207/1948 combinat cu art. 8 C. pen., de către Tribunalul Militar Cluj.
A susţinut că, în baza art. 2 din Decretul nr. 422/1955, tatălui său i s-a graţiat jumătate din pedeapsă, iar la data de 26 noiembrie 1958 a decedat în Penitenciarul Gherla.
Reclamanta a arătat că nu a beneficiat de nicio măsură reparatorie dintre cele prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, fiind îndreptăţită la acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit de tatăl său prin condamnare.
La data de 1 februarie 2010, numitele P.L. şi S.S. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, arătând că sunt fiicele lui P.I., fratele reclamantei, şi că au dreptul la o cotă de 1/2 din despăgubiri, cealaltă cotă revenindu-i reclamantei.
Prin încheierea de la 1 martie 2009, prima instanţă a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie în interes propriu.
Prin Sentinţa civilă nr. 207 din 20 septembrie 2010, Tribunalul Teleorman a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta l.A. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientele P.L. şi S.S.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr. 62 din 12 aprilie 1957 a Tribunalului Cluj, conform art. 467 C. proc. pen., s-a recunoscut hotărârea pronunţată de Tribunalul Militar Sovietic din Odessa, U.R.S.S., din şedinţa din 22 noiembrie 1948 şi s-a constatat că faptele pentru care P.I. a fost declarat vinovat sunt cele prevăzute de art. 1 lit. d) din Decretul nr. 207/1948 şi pedepsite de art. 4 din acelaşi decret, combinat cu art. 8 C. pen., acte în vigoare la data pronunţării deciziei.
Totodată, P.I. a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi s-a constatat graţiată jumătate din pedeapsa aplicată.
S-a reţinut că, prin decizia menţionată, P.I., în calitate de agent al Siguranţei a arestat persoane bănuite că făceau parte din organizaţiile comuniste ilegale, iar în luna iulie 1941 a luat parte la împuşcarea în masă a cetăţenilor evrei.
S-a mai reţinut că autorul reclamantei şi intervenientelor a fost deţinut în Penitenciarul Gherla din data de 3 decembrie 1955 până la 26 noiembrie 1958, când a decedat.
Prima instanţă a considerat că scopul faptei săvârşite de autorul reclamantei şi intervenientelor nu este unul din cele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, pentru a se putea reţine caracterul politic al condamnării, astfel că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanta l.A. şi intervenientele P.L. şi S.S., susţinând că s-a stabilit eronat situaţia de fapt şi că, în realitate, în iunie 1940, P.I. s-a refugiat la Vaslui împreună cu familia, unde a fost comisar de poliţie până în august 1941, astfel că nu putea să participe la împuşcarea evreilor în Basarabia, în iulie 1941.
Apelantele au arătat că Tribunalul Teleorman ar fi trebuit să întreprindă toate demersurile pentru a lămuri existenţa caracterului politic al condamnării, conform art. 4.3 din Legea nr. 221/2009.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 161 A din 15 februarie 2011, a respins ca nefondat apelul reclamantei şi intervenientelor, reţinând, în esenţă, că, prin Decizia nr. 62 din 12 aprilie 1957 a Tribunalului Militar Cluj, s-a recunoscut o hotărâre pronunţată de Tribunalul Militar Sovietic din Odessa, U.R.S.S., aspect ce nu este suficient pentru constatarea caracterului politic al condamnării.
S-a apreciat, astfel, că hotărârea de condamnare menţionată nu este pronunţată de o instanţă română, ci de o instanţă străină, prin recunoaşterea sa, efectele fiindu-i recunoscute pe teritoriul Statului Român.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt al acţiunii, curtea de apel a reţinut că dreptul la măsuri reparatorii este condiţionat de recunoaşterea caracterului politic al condamnării, acesta fiind motivul respingerii sale de către tribunal.
S-a apreciat că o atare analiză nici nu se mai poate face prin prisma aceluiaşi temei juridic invocat de apelante, deoarece prin Decizia nr. 1.358/2010, publicată în M.Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată de Statul Român cu privire la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Ca atare, s-a reţinut că, urmare a declarării neconstituţionalităţii prevederilor menţionate, a fost înlăturat temeiul de drept pe care apelantele şi-au fundamentat pretenţiile deduse judecăţii.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta I.A., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ. şi solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare în vederea completării probatoriului.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a susţinut că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1 şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, reţinând eronat că prin Decizia nr. 62 din 12 aprilie 1957 a Tribunalului Regional Cluj nu s-a pronunţat o condamnare cu caracter politic a tatălui său, deşi nu s-a probat că acesta ar fi fost criminal de război.
S-a susţinut, astfel, că hotărârea instanţei române de recunoaştere a unei hotărâri de condamnare a unei instanţe militare staliniste are, în mod cert, caracter politic, raportat la contextul istorico - politic al anilor 1940 - 1950, când regimul totalitar avea ca prim obiectiv exterminarea elitelor naţionale şi a oricăror opozanţi ai acestuia.
S-a arătat că era necesar să fie administrate probe pentru a se putea face dovada că în perioada iunie 1940 - august 1941, tatăl reclamantei s-a refugiat în România, astfel că nu ar fi putut participa la represalii împotriva populaţiei civile din Basarabia.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data pronunţării Sentinţei nr. 207 din 20 septembrie 2010 de către Tribunalul Teleorman şi greşita aplicare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.3548 şi 1.360/2010 ale Curţii Constituţionale, cu nesocotirea principiului tempus regit actum.
Intimata pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Teleorman, în numele Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În faza procesuală a recursului, reclamanta a depus la dosar două înscrisuri eliberate de Arhiva Naţională a Republicii Moldova, în dovedirea motivelor de recurs.
Examinând criticile invocate de recurenta reclamantă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat având în vedere considerentele ce succed:
Conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală (altele decât cele arătate expres la art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ), dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Raportat la dispoziţiile legale menţionate, instanţele de fond şi apel au reţinut corect că, prin Decizia nr. 62 din 12 aprilie 1957 a Tribunalului Regional Cluj, în baza art. 467 C. proc. pen., s-au recunoscut efectele hotărârii pronunţate de Tribunalul Militar Sovietic din Odessa, din şedinţa de la 22 noiembrie 1948, din care rezultă că autorul reclamantei, P.I., a fost condamnat inclusiv pentru fapta de a fi luat parte, în luna iulie 1941, la împuşcarea în masă a evreilor.
Prin urmare, se va reţine că hotărârea de condamnare nu a fost pronunţată de o instanţă română, prin hotărârea Tribunalului Regional Cluj, hotărârea instanţei străine a dobândit autoritate de lucru judecat, în sensul că efectele acesteia au fost recunoscute pe teritoriul Statului Român.
Argumentul recurentului în sensul că din conţinutul hotărârii Tribunalului Regional Cluj ar rezulta caracterul politic al condamnării nu poate fi primit şi, de altfel, este contrazis chiar de susţinerile acestuia în sensul că se impunea completarea probatoriului pentru a se dovedi că autorul său nu a participat la săvârşirea faptelor pentru care a fost condamnat în fosta U.R.S.S.
Se va constata, astfel, că nu sunt întemeiate dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 întrucât, pe de o parte, hotărârea de condamnare nu a fost pronunţată de instanţele române, iar, pe de altă parte, scopul faptei reţinute în sarcina autorului reclamantei nu se circumscrie dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Înscrisurile depuse, în faza procesuală a recursului, de către reclamantă nu sunt de natură să conducă la o altă situaţie decât cea reţinută de instanţa de apel, respectiv la constatarea caducităţii hotărârilor judecătoreşti menţionate, atâta vreme cât au fost puse în executare, autorul reclamantei executând pedeapsa privativă de libertate la care a fost condamnat.
Având în vedere considerentele expuse, se va constata că nu se mai impune a se analiza critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, considerentele instanţei de apel în sensul inexistenţei temeiului juridic al pretenţiilor reclamantei ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1.358/2010 al Curţii Constituţionale, justificând soluţia dată celui de-al doilea capăt de cerere, respectiv solicitarea acordării de daune morale, condiţionată de recunoaşterea caracterului politic al condamnării.
Pentru toate aceste considerente Curtea va constata că recursul reclamantei este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.A. împotriva Deciziei nr. 161A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1493/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1506/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
