ICCJ. Decizia nr. 1512/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1512/2012
Dosar nr. 1786/30/2010
Şedinţa publică din 5 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş la 15 martie 2010, reclamanta P.R. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune morale.
În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi ale O.U.G. nr. 214/1999, reclamanta a arătat că, prin Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Administraţiei şi Internelor, împreună cu A.S. - tată, A.A.M. - mamă, A.A. - bunică şi A.I. - soră, au fost deportaţi la data de 18 iunie 1951, din localitatea Beşenova Veche, judeţul Timiş şi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Feteştii Noi (Valea Viilor) judeţul Ialomiţa, până la data de 20 decembrie 1955, când, conform Deciziei nr. 6100/1955, li s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Reclamanta a susţinut că, prin deportarea sa şi a familiei ei s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, greu evaluabile în bani, rezultate din atingerile şi încălcările dreptului nepatrimonial la libertate, fiindu-le afectate, în mod implicit, acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, onoarea, reputaţia, relaţiile cu prietenii şi apropiaţii.
Reclamanta a precizat că lipsirea de libertate a produs consecinţe în planul vieţii private şi profesionale inclusiv după momentul ridicării restricţiilor domiciliare, fiindu-le afectate viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 2362 din 27 septembrie 2010, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta P.R. şi a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către aceasta a sumei de 9.900 euro, în echivalent lei, pentru prejudiciul moral suferit în nume propriu.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că măsura deportării în Bărăgan, luată faţă de petiţionară şi familia acesteia se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menţionează expres Decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
La cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă în plan fizic, prin pierderea confortului propriei locuinţe şi abandonarea într-un mediu de viaţă ostil şi psihice, prin afectarea relaţiilor sociale, onoarei, demnităţii şi reputaţiei, precum şi vieţii profesionale, instanţa a avut în vedere limitele maxime impuse de legiuitor prin O.U.G. nr. 62/2010, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pârcălab contra României).
De asemenea, au fost avute în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor prin art. 5 alin. (11), reţinându-se că, în speţă, reclamanta a beneficiat de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel ambele părţi.
Reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii în integralitate a pretenţiilor formulate cu menţionarea faptului că, prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a desfiinţat plafonul maxim al despăgubirilor ce pot fi acordate pentru daune morale.
Reclamanta a învederat că suportul juridic al pretenţiilor sale se regăseşte în art. 22 şi 52 alin. (3) din Constituţia României şi în art. 998 - 999 C. civ.
Apelanta pârâtă a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, întrucât, ca efect al Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, temeiul de drept pe care acesta şi-a întemeiat acţiunea în pretenţii, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai există.
În subsidiar, s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, având în vedere că reclamanta a beneficiat deja de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1950 astfel că o dublă despăgubire este nejustificată.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 400 din 1 martie 2011, a respins apelul reclamantei P.R. şi a admis apelul pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş. S-a schimbat sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii în despăgubiri formulate de reclamantă.
Prin considerentele deciziei menţionate, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că deşi suferinţele psihice şi fizice pe care le presupune măsura deportării reclamantei şi familiei sale în Bărăgan sunt de notorietate, la fel ca şi caracterul politic evident ale unei asemenea măsuri administrative, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, s-a desfiinţat temeiul legal al acţiunilor în despăgubiri, ca efect al constatării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
S-a apreciat că prin decizia menţionată, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, analiza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituţionalităţii, dar şi cel al compatibilităţii cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acel context, instanţa de apel a considerat că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un ";bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţie, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta P.R., criticând-o ca nelegală şi solicitând modificarea în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Dezvoltând motivele de recurs reclamanta a invocat încălcarea prevederilor Legii nr. 221/2009 şi a principiului egalităţii în drepturi prin aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, decizie ce nu îşi poate produce efectele pentru cauzele aflate pe rol la data pronunţării ei, ci doar pentru acţiunile înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.
O altă critică formulată prin motivele de recurs a vizat încălcarea principiului neretroactivităţii, ca factor de stabilitate a circuitului civil, în condiţiile în care legiuitorul nu a intervenit până la data de 31 decembrie 2010 pentru a modifica prevederile constatate neconstituţionale, conform art. 147 din Constituţie, fapt ce nu poate fi imputabil petentei.
Examinând criticile invocate de recurenta reclamantă raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia acestea i se circumscriu, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin deciziile nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu şi pentru trecut (ex tune).
Fiind incidenţă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neeonstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 şi 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un ";bun"; al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: ";deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce primeşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează, că ";dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată şi, prin urmare, ";instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 şi nr. 1.360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";.
Cum Deciziile nr. 1.358 şi nr. 1.360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 9 decembrie 2010, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul declarat de reclamanta P.R. este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.R. împotriva Deciziei nr. 400 din 1 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1509/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1530/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
