ICCJ. Decizia nr. 1531/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1531/2012
Dosar nr. 4095/3/2009
Şedinţa publică de la 6 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 260A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanţii P.N. şi P.A. şi de pârâţii S.A.M., S.M. şi D.L. împotriva Sentinţei civile nr. 195 din 16 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, într-o motivare sintetică, faptul că niciun text din legea naţională şi nici din reglementările internaţionale nu poate constitui, din punct de vedere procedural, un fine de neprimire al acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi că instanţele învestite cu astfel de acţiuni, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 trebuie să se pronunţe asupra temeiniciei cererii deduse judecăţii.
În cazul operaţiunii juridice de comparare a titlurilor de proprietate invocate de părţile în litigiu, judecătorul are a alege între diferite criterii de preferabilitate, inclusiv cele prevăzute de legislaţia ulterioară datei de 22 decembrie 1989.
Nimeni nu poate confunda admisibilitatea în principiu a unei acţiuni cu temeinicia sa şi, în consecinţă, cu admiterea ei. Pot exista ipoteze de drept şi situaţii de fapt în care acţiunea foştilor proprietari să fie respinsă ca nefondată. Dar a spune că ea este inadmisibilă de plano este greşit din punct de vedere juridic, excesiv, nepotrivit şi contraproductiv, mai ales în contextul reglementărilor internaţionale.
2. Recursul
2.1. Motive
Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică pentru că instanţa nu a avut în vedere faptul că reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., în condiţiile în care în speţă sunt aplicabile prevederile legii speciale.
Instanţa de fond în mod corect a interpretat Decizia nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
Reclamanţii nu au făcut dovada că sunt persoane exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă s-ar admite că reclamanţii au un ";bun"; în sensul Convenţiei, şi pârâţii au un bun în baza unui titlu de proprietate care se bucură de o prezumţie absolută de validitate în condiţiile în care contractul lor de vânzare-cumpărare asupra apartamentului nu a fost anulat.
2.2. Analiza recursului
Recursul este întemeiat şi va fi admis pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel şi-a motivat soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare pe ideea că prima instanţă a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare, ceea ce ";este greşit din punct de vedere juridic, excesiv, nepotrivit şi contraproductiv, mai ales în contextul reglementărilor internaţionale.";.
Anularea sentinţei este, însă, pur formală, în condiţiile în care din considerentele acesteia rezultă că, deşi, într-adevăr, acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, prima instanţă a analizat raporturile juridice dintre părţi prin prisma celor statuate prin Decizia nr. 33/2008 dată asupra recursului în interesul legii, a art. 21 din Constituţia României şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Din motivarea sentinţei rezultă că, de fapt, titlul pârâţilor chiriaşi-cumpărători este preferabil deoarece reclamanţii nu au urmat calea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu fiind preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
S-a mai arătat, de asemenea, că până la momentul vânzării apartamentului în baza Legii nr. 112/1995 reclamanţii nu efectuaseră niciun demers în vederea recuperării imobilului, nefiind înregistrată nicio cerere de restituire a apartamentului în natură sau pentru acordarea de despăgubiri.
După cum, prima instanţă a arătat că limitarea dreptului de acces la un tribunal este îngăduită în cazul în care neîndeplinirea condiţiei parcurgerii procedurii prealabile este imputabilă reclamanţilor.
Având în vedere aceste aspecte, trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă doar pentru ca prin hotărârea ce se va da, practic, cu aceeaşi motivare ca aceea din Sentinţa nr. 195 din 16 februarie 2010, să se respingă acţiunea ca nefondată este, într-adevăr ";contraproductivă";.
Întrucât apelanţii reclamanţi au invocat prin cererea de apel şi motive care ţin de fondul acţiunii pe care au exercitat-o, se impune ca instanţa de apel să analizeze aceste aspecte.
Drept urmare, întrucât criticile formulate întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi admis şi hotărârea atacată va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 260A din 10 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi în consecinţă:
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1530/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1535/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
