ICCJ. Decizia nr. 1541/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1541/2012
Dosar nr. 51117/3/2009
Şedinţa publică din 6 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 938 din 28 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului N.G. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin care se solicita obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 04 decembrie 1953 - 27 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 pentru părinţii săi şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, conform dispoziţiilor art. 5 şi următoarele, din Legea nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că faţă de reclamant a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
În opinia tribunalului, din interpretarea logică a ansamblului dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 rezultă că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita doar despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, ca efect al măsurii administrative, posibilitate prevăzută de lit. b) a articolului menţionat, în condiţiile în care lit. a) şi c) fac referire numai la condamnări, nu şi la măsuri administrative.
Prin urmare, apreciază instanţa de fond, reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului legal menţionat, întrucât, în mod evident, măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu nu poate fi echivalată cu o condamnare penală.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, arătând că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care prevede posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Noţiunea de condamnare folosită de legiuitor la art. 5 lit. a) nu este folosită în sensul clasic de condamnare la închisoare, ci în sens generic, această interpretare reieşind chiar din conţinutul său unde se arată că la stabilirea despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii acordate persoanelor deportate, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
De asemenea, solicită ca instanţa să reţină faptul că legiuitorul a prevăzut în textul menţionat atât persoanele condamnate politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, iar la lit. a) nu este folosită noţiunea de condamnare cu caracter politic, ci doar noţiunea de condamnare, ceea ce denotă intenţia legiuitorului ca de aceste măsuri reparatorii să beneficieze toate persoanele prevăzute în conţinutul articolului menţionat, în măsura în care îndeplinesc celelalte condiţii cerute de lege.
La termenul din data de 22 februarie 2011 apelantul a formulat o cerere precizatoare a acţiunii principale, având în vedere modificările survenite prin Deciziile Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte declararea ca neconstituţional a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, după învestirea Tribunalului Constanţa cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, solicitând să se aibă în vedere la soluţionarea cauzei ca temeiuri de drept: art. 20 din Constituţia României, Rezoluţia 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluţia 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 40 din 34 din 29 noiembrie 1985 şi art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Decizia civilă nr. 221/A din 2 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant.
Pentru a pronunţa această decizie curtea de apel a reţinut că teza juridică susţinută de către reclamant în acţiune constă în faptul că a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în perioada 04 decembrie 1953 - 27 august 1955, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice şi psihice suportate, în urma acţiunilor represive a autorităţilor statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispoziţiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 alin. (1) lit. a).
Urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituţionale.
S-a mai reţinut de instanţa de control că potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: ";decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie";.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: ";Dispoziţiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept";.
S-a mai arătat că Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807/3.12.2010, iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, prin urmare instanţa de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
S-a avut în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea Constituţională constatând că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca neconstituţional.
Ca atare, decizia Curţii Constituţionale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul ";a posteriori";, semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională, or, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă este atacată cu apel.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
Se mai susţine că precizările depuse de apelantul reclamant, sub aspectul solicitării soluţionării cauzei, prin raportare la prevederile art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată ";Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste"; şi nr. 1481 (2006) intitulată ";Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist";, art. 20 din Constituţie, au fost analizate de către instanţa de apel, prin referire la temeiul de drept invocat în prima instanţă şi la art. 294 din C. proc. civ., care dispune că ";în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi";.
Astfel, instanţa de apel constată că instanţa de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a fost învestită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac. Mai mult, se menţionează, că referirile la prevalenţa reglementărilor internaţionale, respectiv a rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată ";Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste"; şi nr. 1.481 (2006) intitulată ";Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist";, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, consacrată de art. 20 din Constituţie, a fost deja în atenţia Curţii Constituţionale, aşa cum s-a arătat mai sus, iar Rezoluţia nr. 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiţie şi tratament echitabil al victimelor, potrivit considerentelor mai sus enunţate, nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, decât cele deja expuse.
În consecinţă, Curtea reţine că indiferent de modul de interpretare al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi b), cu privire la natura despăgubirilor cuvenite persoanelor aflate într-o astfel de situaţie, textul nu mai poate fi aplicat deoarece a fost declarat neconstituţional.
Împotriva acestei ultime decizii a formulat recurs reclamantul N.G. criticând-o pentru nelegalitate, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi (9) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a Legii nr. 221/2009 faţă de împrejurarea că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul acestui act normativ, se născuse un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, astfel încât legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, conform principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
S-a susţinut că, în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, întrucât, în lumina dispoziţiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivităţii, însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
Pe de alta parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
A considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii, ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanţă judecătorească, ingerinţă care nu este proporţională cu scopul urmărit.
Reclamantul a mai arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 20 din Constituţie care statuează asupra priorităţii reglementărilor internaţionale şi că decizia de neconstituţionalitate în discuţie nu împiedică acordarea acestei priorităţi în soluţionarea cauzei.
Instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi implicit a autorităţii judecătoreşti, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat, soluţiile instanţelor judecătoreşti sunt diferite şi chiar contradictorii.
De asemenea, reclamantul a mai arătat că au fost încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile nr. 1096 din 1996 şi nr. 1481 din 2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia Adunării Generale ONU nr. 40 din 34 din 29 noiembrie 1985, practica judiciară comunitară în materie, art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 adiţional la Convenţie cu referire la noţiunea de ";bun"; şi de ";speranţă legitimă";, art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.
Analizând recursul de faţă prin prisma criticilor formulate Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în caz, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, ce se încadrează în teza de modificare prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le constată nefondate pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Contrar susţinerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 16 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului adoptat în anul 2000, cum greşit pretinde recurentul.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care acesta s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul ";discriminării"; constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Prin urmare, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
De asemenea, în cauză, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, situaţie în care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum a învederat recurentul.
În acelaşi timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigenţelor Convenţiei, a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra litigiilor începute la data la care norma internă - ulterior constatată a fi neconstituţională - era în vigoare.
În acest context, susţinerile recurentului reclamant relativ la aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca atare.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În cauză, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, situaţie în care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum eronat a învederat recurentul.
Nefondată este şi critica privind interpretarea greşită dată de instanţa de apel temeiurilor juridice pe care recurentul şi-a fundamentat cererea. Contrar susţinerilor reclamantului în condiţiile în care acesta a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri morale, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă - analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale, echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, o atare soluţie este contrară dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora ";în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi"; cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză, prin urmare şi această critică este nefondată.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de aceasta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.G. împotriva Deciziei nr. 221A din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1536/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1545/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
