ICCJ. Decizia nr. 1549/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1549/2012
Dosar nr. 1675/108/2010
Şedinţa publică din 6 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad sub nr. 1675/108 din 15 martie 2010, reclamantul S.C. a chemat în judecată, în temeiul Legii nr. 221/2009, pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad, şi a solicitat instanţei să constate caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supus tatăl său S.I.I., respectiv deportarea în U.R.S.S. în perioada 31 ianuarie 1945 - 20 ianuarie 1950.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că tatăl său, pentru că era de origine germană, a fost deportat la muncă de reconstrucţie în U.R.S.S. în perioada 31 ianuarie 1945 - 20 ianuarie 1950, urmare unei acţiuni de deportare în masă, la care a fost supusă populaţia civilă de origine germană de o anumită vârstă.
A mai arătat reclamantul că persecuţiile şi munca grea la care a fost supus l-au marcat pentru toată viaţa pe tatăl său, ca de altfel întreaga familie, inclusiv pe reclamant, care avea doar trei ani.
În drept a invocat art. 4 alin. (2), art. 3 lit. e) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 436 din 3 iunie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamant, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare în fosta U.R.S.S. a antecesorului reclamantului, S.I.I. şi a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 8.000 euro, despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că tatăl reclamantului, S.I.I., fiind de origine germană, a fost deportat pentru reconstrucţia fostei U.R.S.S. din ianuarie 1945 până la 10 ianuarie 1950.
Şeful Detaşamentului de Poliţie Lipova împreună cu comisarul ajutor şi un agent, ca reprezentanţi ai autorităţilor române, şi un reprezentant al Comisiei Aliate Ruse au procedat la predarea-primirea cetăţenilor români de origine germană, conform ordinului Chesturei Poliţiei Municipiului Timişoara nr. 255 din 12 ianuarie 1945.
S-a reţinut că tatăl reclamantului a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118 din 90 până la deces, respectiv 12 aprilie 2007.
Tribunalul a mai reţinut, de asemenea, că că prin măsura administrativă impusă tatălui reclamantului, acestuia i-a fost cauzat şi un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate - dreptul de a circula, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate în mod implicit şi acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie -, precum şi pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, rudele - vătămări care îşi găsesc expresia în durerea morală.
Prima instanţă a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., ale art. 48 alin. (3) din Constituţia României, cu referire (orientativ doar în ceea ce priveşte criteriile de acordare) la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite şi se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a victimei, adică a reclamantului în speţă.
Cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, lege cu caracter reparatoriu, în cuprinsul căreia se arată că este măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliţii sau Securităţi.
S-a apreciat că măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată cu acordul autorităţilor române împotriva unor cetăţeni români, astfel că aceasta are caracter politic, ce rezultă din însuşi actul normativ în baza căruia a fost deportat tatăl reclamantului, acesta putându-se adresa instanţei de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva Sentinţei civile nr. 436 din 3 iunie 2010 a Tribunalului Arad au declarat apel în termenul legal atât reclamantul, cât şi pârâtul.
În motivarea apelului, reclamantul a criticat soluţia instanţei de fond sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, arătând că este prea mic în raport cu situaţia tragică prin care a trecut tatăl său în perioada deportării la munca de reconstrucţie în U.R.S.S., situaţie pe care a dovedit-o şi care se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În motivarea apelului pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, arătând că acesta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, întrucât măsura administrativă la care a fost supus tatăl său nu a fost luată de Statul Român.
A mai arătat că tatăl reclamantului a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul- lege nr. 118/1990.
De asemenea, a adus critici cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, apreciind că a fost stabilit în lipsa oricăror dovezi ale prejudiciului, solicitând reducerea sumei cu respectarea O.U.G. nr. 62/2010, care a adus modificări Legii nr. 221/2009.
La termenul din 2 martie 2011, reclamantul a depus la dosar o completare a temeiului de drept al acţiunii susţinând în primul rând că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu poate fi aplicată în speţă pentru că s-ar încălca principiul neretroactivităţii, consfinţit prin art. 15 alin. (2) din Constituţie, şi principiul egalităţii şi interzicerii discriminării, consfinţit prin art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În al doilea rând, reclamantul a arătat că, în cazul în care instanţa consideră că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale se aplică în speţă, îşi întemeiază acţiunea şi pe dispoziţiile art. 504 alin. (1) şi (2) şi art. 505 alin. (1) şi 4 C. proc. pen., art. 998, 999 C. civ., art. XIII din Legea nr. 202/2010, art. 52 alin. (3), art. 20 şi art. 21 din Constituţia României, art. 2, art. 3 şi art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie.
Prin Decizia nr. 531/A din 9 martie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea civilă a reclamantului şi a respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel curtea de apel a reţinut că nu poate analiza apelul şi acţiunea reclamantului prin raportare la temeiurile juridice noi invocate în apel. O modificare a temeiului juridic al acţiunii în apel este inadmisibilă în conformitate cu art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Curtea consideră că în mod greşit prima instanţă a stabilit că situaţia reclamantului S.C., al cărui tată a fost deportat în U.R.S.S. la munca de reconstrucţie, se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Chiar dacă tatăl reclamantului a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă cuprinsă în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă în timpul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, Statul Român era considerat la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflat sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuţii limitate.
Mai arată instanţa de control în perioada cuprinsă între octombrie - noiembrie 1944 şi ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă aflaţi pe teritoriul României, cu excepţia bătrânilor şi a copiilor, pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Prin urmare, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani (cetăţeni români) a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate, care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa. Contribuţia autorităţilor române a fost doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistiţiul semnat cu România la Moscova la 12 septembrie 1944 prevedea în art. 3 că Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor şi altor forţe aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie, fiind oferită unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de comunicare româneşti şi pe cheltuiala Statului Român indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer; art. 18 preciza că o Comisie Aliată de Control va fi stabilită; în anexa la art. 18 era specificat clar faptul că ";Guvernul României şi toate organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile Comisiei Aliate de Control, cu sediul la Bucureşti";.
Prin urmare, apreciază curtea, apare evident faptul că măsura luată faţă de tatăl reclamantului, deşi a avut un caracter politic, nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă de către organele fostei miliţii sau securităţi din România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Se mai susţine că şi în situaţia în care măsura deportării în U.R.S.S. ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca fiind neconstituţional a art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, întrucât Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Împotriva acestei ultime decizii a formulat recurs reclamantul S.C., criticând-o pentru nelegalitate, în drept prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul a arătat că decizia curţii de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece recurentul îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, fiind îndreptăţit la despăgubirile stabilite în baza acesteia, instanţa de apel reţinând în mod greşit că măsura luată faţă de tatăl său, deşi a avut un caracter politic, nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă de către organele fostei miliţii sau securităţi din România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Contrar acestor susţineri, afirmă reclamantul toate deportările în U.R.S.S. au fost făcute de reprezentanţii autorităţilor române din acea vreme, începând cu ianuarie 1945, aspect care nu poate fi contestat, sens în care face trimitere la procesul-verbal încheiat la data de 21 ianuarie 1945 orele 22.00 şi la Tabelul nominal emis de detaşamentul de Politic Lipova - Biroul Siguranţei, cuprinzând cetăţenii români de origine etnică germană din oraşul Lipova, mobilizaţi, care au fost predaţi comisiei aliate sovietice.
Prin urmare, cerinţele Legii nr. 221/2009, în raport de starea reală de fapt, au fost îndeplinite, respectiv, deportarea tatălui său în U.R.S.S. în perioada 31 ianuarie 1945 - 10 ianuarie 1950 a reprezentat o măsura administrativa abuzivă luată împotriva acestuia de Statul Român, prin reprezentanţii săi, respectiv prin organele fostei miliţii sau securităţi, a avut caracter politic, pe criteriu etnic, fiind astfel incidente dispoziţiile prevăzute de art. art. 4 (2) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu art. 2 (1) lit. e), art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, aprobata prin Legea nr. 567/2001 şi modificata prin Legea nr. 173/2006.
Un alt argument legal, care trebuie avut în vedere, susţine recurentul, este acela că din interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (l) lit. a) din Lega nr. 221/2009, despăgubirile constând în daune morale se acordă ţinând seama de măsurile reparatorii acordate deja persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. În acelaşi sens, de menţionat este că, atât Legea nr. 221/2009, cât şi Decretul nr. 118/1990, se referă la drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 şi, prin urmare, persoanele care beneficiază de dispoziţiile Decretului nr. 118/1990, trebuie să beneficieze şi de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, lege care are un caracter de complinire - acordarea de despăgubiri morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente.
Recurentul invocă, de asemenea, preeminenţa reglementărilor internaţionale, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiţionale la aceasta, faţă de prevederile interne, inclusiv faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
A considera că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 îşi produce efectele în această speţă, cu consecinţa respingerii ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanţă judecătorească, ingerinţă care nu este proporţională cu scopul urmărit, menţionând Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului Broniowski/Polonia nr. 31443/1996 din 22 iunie 2004.
Reclamantul a mai arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 20 din Constituţie care statuează asupra priorităţii reglementărilor internaţionale şi că decizia de neconstituţionalitate în discuţie nu împiedică acordarea acestei priorităţi în soluţionarea cauzei.
Instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi implicit a autorităţii judecătoreşti, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu acuzat, soluţiile instanţelor judecătoreşti sunt diferite.
De asemenea, reclamantul a mai arătat că au fost încălcate dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv, art. 1 din Protocolul I adiţional la Convenţie cu referire la noţiunea de ";bun"; şi de ";speranţă legitimă";, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, art. 14 şi art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie cu privire la interzicerea discriminării, precum şi practica judiciară comunitară în materie.
În mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. referitor la schimbarea temeiului de drept al acţiunii, în apel, din perspectiva analizării dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. şi ale art. 504 C. proc. pen., întrucât, arată recurentul, nu a existat o modificare a temeiului de drept invocat în prima instanţa, ci o completare a acestuia, scopul urmărit fiind acelaşi.
În fine, mai arată recurentul, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., respectiv prin neobligarea statului la cheltuieli de judecată, atât timp cât nu se poate reţine în sarcina reclamantului nicio culpă cu privire la declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, care a fost pronunţată ulterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte analizând recursul de faţă constată următoarele:
Cu prioritate se impune a se preciza invocarea formală de către recurent a motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Cazul de recurs menţionat presupune aşadar, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanţei cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părţi şi a cărui natură ori înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanţa de apel.
Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic şi de aceea nici motivul de recurs bazat pe dispoziţiile sus-menţionate nu poate fi primit.
Critica recurentului întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. urmează a fi analizată prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi este nefondată pentru următoarele considerente:
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligaţia pentru instanţă de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere.
Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunţate care sunt criticile formulate prin motivele de apel şi a răspuns acestora. Decizia recurată cuprinde argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, considerentele hotărârii nu sunt contradictorii, iar modul de redactare al deciziei permite exercitarea controlului judiciar, astfel încât nici acest motiv de modificare a hotărârii, nu poate fi primit.
Criticile recurentului referitoare la neîncadrarea măsurii deportării în U.R.S.S. a autorului reclamantului în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi analizate, în mod prioritar, deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi ar atrage, deci, incidenţa actului normativ în discuţie, s-ar putea pune problema în ce măsură, faţă de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamant şi, în măsura în care acesta ar subzista, dacă despăgubirile acordate respectă principiul proporţionalităţii şi echităţii.
Din această perspectivă, analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existenţă nu determină de plano nici admiterea şi nici respingerea acţiunii având ca temei juridic actul normativ arătat, contrar susţinerilor recurentei.
Existenţa, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage şi nici nu înlătură incidenţa acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparaţie amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de tatăl reclamantului i-a creat acestuia prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii sale ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare constituie suferinţe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia tatălui reclamantului nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform susţinerilor reclamantului şi a actelor invocate de acesta, în ianuarie 1945, deci, anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidenţă se dezbate în cauză şi care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispoziţiile art. (1) alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi, cum dispoziţia se aplică şi în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanţă, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referinţă a legii.
Nu are relevanţă, din perspectiva incidenţei Legii nr. 221/2009, că măsura administrativă şi-a produs efectele şi ulterior aplicării sale, respectiv până la reîntoarcerea autorului reclamantului în ţară, 20 ianuarie 1950, relevant fiind momentul la care a fost dispusă.
Relevanţa acestui moment nu este întâmplătoare, ci îşi găseşte explicaţia în legătura acestei cerinţe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, şi care trebuie să se plaseze ulterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuţie.
Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorităţii de stat cu putere de decizie în luarea şi aplicarea acestei măsuri, dintre autorităţile statale româneşti, pentru a se putea obţine o reparaţie acordată de Statul Român, în condiţiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speţă şi cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic şi istoric, de către instanţa de apel.
În cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Astfel, Ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum şi somaţia lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vederea deportării au aparţinut forţelor sovietice de ocupaţie, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată, şi în baza Convenţiei de Armistiţiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenţiei, şi limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.
Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte şi cu perioada de referinţă a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul autorului reclamantului, până la 20 ianuarie 1950, nu are relevanţă în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părţii pe teritoriul sovietic şi până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranităţii de stat, în niciun caz autorităţile române.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17 - 45 ani şi femei de 18 - 30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică.
Tatăl reclamantului a fost deportat pentru simplul fapt al naşterii lui într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.
Potrivit art. 1 alin. (3) [la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege], ";constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare";.
Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfăşurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speţă.
Conform art. 2 alin. (1) din ordonanţa amintită, ";(1) Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială";.
Situaţia autorului reclamantului nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunţate mai sus, astfel cum s-a arătat, acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenţei sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârşirea vreunei fapte, de către aceasta, prin care să se fi opus regimului politic trecut.
În speţă, nu este incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanţă, deoarece autorul reclamantului a fost pur şi simplu deportat fără voinţa lui, în vederea reconstrucţiei U.R.S.S., şi ca măsură sancţionatorie pentru statul german şi aliaţii săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfăşurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voinţa părţii exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speţă.
A mai invocat recurentul şi nerespectarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în art. 14, prevede că ";exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată pe religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie";, enumerarea din acest articol neavând un caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ.
Interzicerea discriminării în materia drepturilor omului nu are, însă, o existenţă independentă, în sensul că discriminarea nu este interzisă decât dacă priveşte un drept sau o libertate reglementată de Convenţie.
Or, în cazul reclamantului, în legătură cu despăgubirile pretinse în condiţiile Legii nr. 221/2009, nu s-a recunoscut niciun drept sau, cel puţin, o speranţă legitimă, ca valoare patrimonială, care să justifice protecţia Convenţiei.
Prin urmare, nu se poate reţine, în cauză, încălcarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din documentul european. Totodată, nici principiul egalităţii în drepturi în faţa legii nu a fost încălcat scopul urmărit de legiuitor, la edictarea Legii nr. 221/2009, nu a fost să asigure reparaţia morală sau materială pentru toate persoanele care au fost victimele unor represiuni ale regimurilor politice trecute, din această perspectivă, stabilirea situaţiilor în care un stat intenţionează să asigure măsuri reparatorii intrând în marja lui de apreciere, recunoscută inclusiv de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, ipoteza deportaţilor din motive etnice prezintă diferenţe faţă de situaţia altor persoane reprimate din motive politice în regimul trecut şi care beneficiază de reparaţia prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puţin din perspectiva factorilor decisivi în luarea acestor măsuri, şi care, în cazul autorului reclamantului, nu aparţin autorităţilor de stat româneşti.
În consecinţă, măsura deportării luată faţă de tatăl reclamantului excede cadrului procesual şi condiţiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o nerecunoaştere a măsurii abuzive deduse judecăţii, ci doar cu o cale procesuală inadecvată, aleasă de reclamant în scopul obţinerii de despăgubiri.
Faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa asupra recursului, nu se mai impune analiza efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în speţa de faţă.
Contrar susţinerilor recurentului instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ., întrucât cererea completatoare depusă, în apel, la termenul din 2 martie 2011, prin care reclamantul completează temeiul de drept al acţiunii, arătând că îşi întemeiază acţiunea şi pe pe dispoziţiile art. 504 alin. (1) şi (2) şi art. 505 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., art. 998, 999 C. civ., art. XIII din Legea nr. 202/2010, art. 52 alin. (3), art. 20 şi art. 21 din Constituţia României, art. 2, art. 3 şi art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 4 din protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, o atare soluţie este contrară dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora ";în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi"; cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.
Nefondată este şi critica vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul, or, în speţă, decizia pronunţată de instanţa de apel a fost în defavoarea reclamantului, acesta pierzând procesul, prin urmare, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.C. împotriva Deciziei nr. 531/A din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1545/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1561/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
