ICCJ. Decizia nr. 1574/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1574/2012
Dosar nr. 8496/101/2009*
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 96 din 1 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosar nr. 8496/101/2009, s-a admis în parte acţiunea aşa cum a fost precizată formulată de reclamantul D.I.D. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 Euro (echivalent în lei la data plăţii efective) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea aplicată prin sentinţa penală nr. 243 din 23 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Craiova.
A obligat pârâtul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a avut în vedere că, prin sentinţa nr. 234 din 23 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Craiova pronunţată în dosarul nr. 135/1959, reclamantul D.D. a fost condamnat la 8 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională, suspendarea exercitării drepturilor civile pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, condamnare aplicată reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. din 1936 ce constituie de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Instanţa de fond a luat în considerare dispoziţiile art.5 din acelaşi act normativ conform cu care – orice persoană care a suferit condamnare politică în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 poate solicita instanţei de judecată în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Din probele administrate în cauză, instanţa a apreciat că prin condamnarea suferită, reclamantului i-au fost cauzate prejudicii materiale şi morale, fiind împiedicat să-şi dezvolte în condiţii corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp util un statut corespunzător pregătirii sale.
S-a mai avut în vedere că privarea de libertate a reclamantului a condus la lezarea şi a altor drepturi fundamentale respectiv, onoarea şi reputaţia sa, precum şi accesul la învăţământ şi că, după momentul eliberării reclamantului din penitenciar, i-a fost afectată viaţa socială dar şi cea familială.
Aceste aspecte au fost avute în vedere de către instanţă pentru cuantificarea prejudiciului moral făcându-se o apreciere rezonabilă pe o bază echitabilă corespunzător prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului.
Prin Decizia civilă nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova a fost respins apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Mehedinţi.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a avut în vedere că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 a făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic, ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. S-a mai reţinut că legea are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul a dovedit că a fost condamnat politic în anul 1959 pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 C. pen., că a executat o pedeapsă privativă de libertate timp de 4 ani, fiind îndeplinite condiţiile cerute de art. 1 şi art. 5 din lege.
Daunele morale s-au acordat pentru prejudiciul suferit de reclamant ca victimă a unei condamnări politice. Condamnarea penală, executarea unei pedepse în închisorile comuniste, lipsirea de bunuri personale, îndepărtarea de familie, de societate sunt măsuri ce au lezat demnitatea şi onoarea, dar şi libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale şi nepatrimoniale ocrotite de lege şi au avut drept consecinţe un prejudiciu moral care au justificat acordarea unei compensaţii materiale.
Întinderea acestei compensaţii s-a stabilit pe baza unor criterii bine analizate, cum ar fi durata măsurii abuzive, condiţiile de viaţă, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori a familiei, fără a constitui un preţ al durerii, ci o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material, ţinând cont şi de aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză.
S-a reţinut că în cauză nu este obligatorie participarea procurorului.
Împotriva deciziei nr. 181 din 3 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Mehedinţi, susţinând că în mod greşit s-au acordat reclamantului daune morale, acestea fiind neîntemeiate şi nedovedite, că aceste daune s-au acordat într-un cuantum exagerat.
La termenul din 28 martie 2011, reprezentantul Ministerului Public a invocat un motiv de casare de ordine publică, respectiv nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de apel, întrucât la dezbateri nu a participat procurorul, participarea sa în astfel de litigii fiind obligatorie.
Prin Decizia nr. 2824 din 28 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Mehedinţi, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere următoarele considerente:
În temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 pot fi promovate două genuri de acţiuni distincte: acţiunea în constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, promovată potrivit art.4; acţiunea în pretenţii reprezentând daune morale şi/sau materiale suferite de persoana condamnată politic sau faţă de care a fost luată o măsură administrativă cu acest caracter, reglementată de art. 5.
Pentru acţiunea în constatare a fost reglementată în mod expres competenţa în primă instanţă a tribunalului, şi participarea procurorului la judecarea acestor cereri.
Conform dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, participarea procurorului este obligatorie în cazurile privind cererile ce au ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrativ, iar pronunţarea unei hotărâri fără participarea reprezentantului Parchetului constituie nulitate de ordine publică. Norma indicată este imperativă, iar nerespectarea ei este de natură a atrage nulitatea hotărârii pronunţate.
Cadrul legal al participării procurorului la activitatea juridică este reglementat de art. 131 alin. (1) din Constituţia României, art. 24 C. proc. civ. şi art. 62 – 69 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Astfel, art. 45 alin. (4) C. proc. civ. stabileşte că „în cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror obligatorii” şi concretizează modalităţile practice de acţiune ale procurorului în procesul civil, în sensul că acesta exercită acţiunea civilă în cazurile prevăzute de lege, participă în condiţiile legii la şedinţele de judecată, exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii.
În toate cazurile în care participarea procurorului în procesul civil este obligatorie, nerespectarea normei care impune o atare intervenţie determină nulitatea hotărârii pronunţate de instanţă.
În speţă, rezultă că cerinţa instituită de art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 privind desfăşurarea judecăţii cererilor întemeiate pe act normativ în prezenţa şi cu concluziile procurorului, nu a fost respectată, situaţie ce atrage nulitatea hotărârilor astfel pronunţate şi face inutilă dezbaterea celorlalte aspecte.
Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
Din analiza acestui text rezultă condiţiile generale ale nulităţii, respectiv nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil, producerea unor vătămări, vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât anularea actului.
Prin Decizia civilă nr. 284 din 4 iulie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 8496/101/2009 s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi, împotriva sentinţei civile nr. 96 din 1 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. 8496/101/2009, în contradictoriu cu reclamantul D.I.D.
S-a anulat în tot procedura urmată şi sentinţa civilă susmenţionată şi s-a reţinut procesul spre judecare.
S-a fixat termen de fond la 13 septembrie 2011.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
Referitor la condiţia nesocotirii dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil, în speţă este evident că aceasta este îndeplinită, întrucât din cadrul procesului pe fondul căruia s-au pronunţat cele două hotărâri lipseşte procurorul, ca participant obligatoriu la judecată în cererile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte vătămarea, aceasta reprezintă o noţiune complexă, ce nu se limitează doar la prejudicierea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, ci se extinde inclusiv la justa soluţionare a cauzei, fiind produsă în speţă prin excluderea din cadrul procesual a reprezentantului „intereselor generale ale societăţii” respectiv, procurorul.
Or, interesul general este ocrotit de o normă imperativă, a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută, ce poate fi invocată în orice fază a procesului civil, de oricare din părţi şi de instanţă, din oficiu, viciile unui act afectat de nulitate absolută neputând fi acoperite.
Dat fiind că situaţiile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres şi restrictiv participarea procurorului în procesul civil, sunt reglementate de norme imperative, efectul negativ al nulităţii nu poate fi înlăturat, astfel că hotărârile pronunţate în cauză sunt lovite de nulitate absolută, impunându-se reluarea judecăţii în cadrul procesual prevăzut de lege.
În cazul de faţă participarea procurorului era obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, text menţionat anterior.
În rejudecare, Curtea a pus în discuţia părţilor excepţia de ordine publică a nulităţii sentinţei civile, întrucât la dezbateri nu a fost prezent procurorul, deşi participarea sa în astfel de litigii era obligatorie, dezlegare obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de recurs.
Prin Decizia nr. 302 din 13 septembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.I.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi, având ca obiect despăgubiri Legea nr. 221/2009, reţinută spre rejudecare în urma anulării sentinţei civile nr. 96 din 1 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. 8496/101/2009, prin Decizia civilă nr. 284 din 4 iulie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 8496/101/2009.
Pârâtul a fost obligat la plata sumei de 8.000 Euro (echivalentul în lei la data plăţii efective) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea aplicată prin sentinţa penală nr. 243 din 23 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Craiova.
În considerentele deciziei, instanţa a reţinut că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.221/2009, persoanele sau moştenitorii persoanelor care au făcut obiectul unei condamnări sau a unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii, obligarea Statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autor, textul ce a fost declarat neconstituţional prin Deciziile nr. 1358 şi nr.1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial la 15 noiembrie 2011, astfel că în prezent nu mai este în vigoare un astfel de temei pentru acordarea despăgubirilor morale.
S-a argumentat că cele două decizii ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor aflate în curs de judecată la data publicării lor în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care, la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă de admitere a acţiunii reclamanţilor, aşa cum este cazul în speţă, Decizia Curţii de Apel Craiova fiind dată la 3 iunie 2010.
De asemenea, s-a mai reţinut că prin Decizia nr. 12/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, s-a statuat în mod obligatoriu că în urma deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial, ceea ce înseamnă că per a contrario, cauzele soluţionate definitiv la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale urmează să fie examinate în continuare din perspectiva art. 5 alin. (1) lit.1 teza I Legea nr. 221/2009.
Instanţa a considerat că o astfel de soluţie este impusă de aplicarea normelor de drept stabilite de practica instanţei de contencios al drepturilor omului de la Strassbourg, întrucât la data pronunţării hotărârii definitive, cu caracter executoriu, reclamanţii au devenit titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO, astfel că modificările legislative intervenite ulterior nu pot aduce atingere acestuia şi că această interpretare adusă noţiunii de „bun”, în accepţiunea art. 1 din protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a drepturilor omului rezidă în considerentele cauzelor Străin şi alţii contra României (Hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, paragraful nr.38); Sebastian Taub contra României (hotărârea CEDO din 21 septembrie 2006, paragraful 37), Atanasiu Marshall contra României (Hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, paragraful 23), Gabriel contra României (Hotărârea CEDO din 8 martie 2007, paragrafele 25, 26), Aldea contra României (Hotărârea CEDO din 24 ianuarie 2008, paragraful 24), şi Czaran şi Grofcsik împotriva României (Hotărârea CEDO din 2 iunie 2009).
Ca urmare, instanţa a apreciat că se impune a se stabili dacă, în raport şi de prevederile art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, prejudiciul suferit de reclamant a fost deja reparat sau dacă se impune în continuare acordarea unei reparaţii.
Fiind luat în considerare scopul stabilirii de daune morale în situaţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi faptul incontestabil prin condamnarea dispusă împotriva reclamantului, prin sentinţa penală nr. 234 din 23 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Craiova, în dosarul nr. 135/1959, la pedeapsa de 8 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională, suspendarea exercitării drepturilor civile, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, şi că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, prin urmare, dreptul la repararea prejudiciului s-a născut în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa a statuat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral generat de incertitudine, nelinişte, izolare, hărţuire, sentimente de abandon, frustrare şi insecuritate, pierderea şanselor de angajare sau devenire profesională.
De aceea, judecând în echitate, cu respectarea principiului proporţionalităţii despăgubirilor acordate cu prejudiciul creat, prin raportare la criteriile stabilite prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi circumstanţele concrete ale cauzei, Curtea a apreciat că suma de 8.000 Euro (echivalentul în lei la data plăţii) reprezintă o reparaţie echitabilă pentru condamnarea reclamantului, suma solicitată de reclamant prin acţiunea introductivă fiind excesivă, care ar tinde la o îmbogăţire fără justă cauză.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul D.I.D., Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, considerând-o nelegală.
1. Cererea de recurs a reclamantului este întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi conţine următoarele critici:
Casarea deciziei nr. 181 din 3 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Craiova s-a făcut ca urmare a unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe o chestiune interpretabilă, aceea a obligativităţii participării procurorului la judecarea a cauzei, fără a fi date îndrumări instanţei de trimitere de a examina cuantumul despăgubirilor, motiv pentru care Decizia atacată este nelegală.
Recurentul consideră că, instanţa de apel, rejudecând cauza, fără a administra alte probe şi fără a avea alte criterii, a diminuat cuantumul despăgubirilor în mod nejustificat, procedând în aceeaşi manieră cum a procedat Tribunalul Militar în anul 1959 când l-a condamnat la 8 ani de închisoare pentru faptul că s-a opus unui regim totalitar.
Se arată că, raportat la suferinţele fizice şi psihice îndurate în perioada în care şi-a pierdut părinţii şi a fost împiedicat să evolueze din punct de vedere social şi profesional, situaţie ce a continuat şi după data eliberării, suma acordată prin Decizia recurată este derizorie şi batjocoritoare.
Recurentul apreciază că suma de 25.000 Euro ce îi fusese acordată în primul ciclu procesual – chiar dacă nu putea acoperi suferinţele îndurate în perioada executării pedepsei şi după executare – reprezenta totuşi acordarea unei satisfacţii de ordin moral şi era o sumă echitabilă raportată la data executării pedepsei.
2. Recurentul Ministerul Finanţelor Publice critică Decizia recurată din perspectiva art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. pentru următoarele considerente:
Decizia este nelegală pentru că daunele morale acordate nu mai au temei legal prin pronunţarea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 de către Curtea Constituţională, care a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (2) teza I din Legea nr. 221/2009 şi a deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii prin care s-a stabilit că după data de 15 noiembrie 2010 – data publicării deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale -, dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional.
Recurentul susţine că, de altfel, în motivarea deciziei atacate singurul temei al soluţiei pronunţate este acela al „judecării în echitate”, fără a exista actul normativ pe care se sprijină această hotărâre şi care să constituie temeiul legal al acesteia.
3. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova consideră că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
În cauza dedusă judecăţii, dispoziţiile deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii prin care s-a stabilit că după data de 15 noiembrie 2010 – data publicării deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale – dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional nu sunt aplicabile în cauză, întrucât, Decizia nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova a fost casată prin Decizia nr. 2824 din 28 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în rejudecarea cauzei întreaga procedură a fost anulată.
Citând dispoziţiile art. 299 C. proc. civ. şi art. 311 C. proc. civ., recurentul consideră că reclamantul nu are o hotărâre definitivă de acordare a despăgubirilor morale ce poate fi pusă în executare şi care să reprezinte un „bun” în sensul Convenţiei Europene a drepturilor omului şi să beneficieze de protecţia dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Prin întâmpinarea depusă la data de 9 martie 2012, recurentul reclamant a solicitat respingerea recursurilor declarate de intimaţi, considerând că soluţiile pronunţate în primul ciclu procesual de Curtea de Apel Craiova sunt corecte.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenţi, Înalta Curte constată următoarele:
1. În ceea priveşte recursul declarat de reclamant, se constată că deşi sunt indicate ca temei de drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din argumentarea adusă prin cerere recurentul antamează critici relative la hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care a fost casată Decizia nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova precum şi aspecte ce ţin de cuantumul despăgubirilor ce nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. una din menţiunile obligatorii ce se cer a fi conţinute de cererea de recurs este aceea a motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor. Acelaşi text reglementează şi sancţiunea ce se aplică în situaţia lipsei acestei menţiuni, aceasta fiind nulitatea cererii de recurs.
Or, în cuprinsul cererii de recurs a reclamantei nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei atacate, care să poată fi încadrate în vreunul dintre motivele de nelegalitate strict şi limitativ reglementate prin art. 304 C. proc. civ., ci doar o succesiune de fapte şi afirmaţii fără a fi structurate din punct de vedere juridic în aşa fel încât să se poată reţine măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de articolul anterior menţionat şi, în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar în recurs.
În atare situaţie, Înalta Curte va da eficienţă sancţiunii prevăzute de art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. şi va constata nulitatea cererii de recurs.
2. În contextul în care recursurile declarate de pârâţi conţin, în esenţă, aceleaşi critici Înalta Curte le va grupa şi le va răspunde prin considerente comune.
Aşa cum sunt redate considerentele pe care instanţa de apel şi-a argumentat soluţia pronunţată pe fondul cauzei, raţionamentul acesteia a fost corect, însă aplicarea acestuia la situaţia concretă din cauză s-a bazat pe o eroare în ceea ce priveşte existenţa unei hotărâri definitive la data de 15 noiembrie 2011.
Astfel, în mod corect s-a reţinut că prin Decizia nr. 12/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, s-a statuat în mod obligatoriu că în urma deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Asta înseamnă că, cele două decizii ale Curţii Constituţionale – nr. 1358 şi nr. 1360/2010, publicate în Monitorul Oficial la 15 noiembrie 2011 - produc efecte juridice asupra proceselor aflate în curs de judecată la data publicării lor în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care, la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă de admitere a acţiunii reclamanţilor, situaţie în care acestea din urmă vor fi soluţionate în continuare din perspectiva art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009.
Numai că, instanţa de apel a omis a observa că Decizia civilă nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova la care s-a raportat nu poate fi luată în considerare, în condiţiile în care a fost casată prin Decizia nr. 2824 din 28 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Mai mult, prin Decizia nr. 284 din 4 iulie 2011, Curtea de Apel Craiova, a admis apelul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, declarat împotriva sentinţei nr. 96 din 1 martie 2010 a Tribunalului Mehedinţi pe care a anulat-o şi a reţinut cauza spre rejudecare.
Cum, potrivit art. 311 C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere, instanţa avea a lua în considerare că reclamantul nu are o hotărâre definitivă de acordare a despăgubirilor morale şi care să reprezinte un „bun” în sensul Convenţiei Europene astfel încât să beneficieze de protecţia art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
Aşa fiind, sub acest aspect, criticile celor doi pârâţi apar ca fiind fondate, devenind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce atrag modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului pentru motivele anterior expuse, dat fiind că dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării celor două decizii ale instanţei de contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE PRIN DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE MEHEDINŢI şi de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA împotriva deciziei nr. 302 din 13 septembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o modifică în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantul D.I.D., ca nefondată.
Constată nulitatea cererii de recurs formulată reclamantul D.I.D. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1577/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1571/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
