ICCJ. Decizia nr. 1586/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1586/2012
Dosar nr.70/30/2010
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Timiş, Secţia civilă, prin sentinţa nr. 2043/ PI din 8 septembrie 2010 a admis în parte acţiunea precizată formulată de R.V. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 9.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de aceasta şi familia sa, efect al măsurii administrative abuzive aplicate, daune defalcate astfel: echivalentul în lei al sumei de 4.000 euro pentru suferinţa pricinuită reclamantei şi câte 2.500 euro pentru suferinţa pricinuită fiecăruia dintre părinţii acesteia V.G. şi V.V.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că la termenul de judecată din 8 septembrie 2010, reclamanta şi-a precizat cererea, învederând, la solicitarea tribunalului, că înţelege să solicite strict daune morale pentru prejudiciul moral cauzat ei şi familiei sale.
Tribunalul a reţinut că prevalându-se de dispoziţiile art. 3 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, R.V. a solicitat obligarea pârâtului Statul român la plata daunelor morale în cuantum de 3.000.000 euro reprezentând prejudiciul moral încercat de aceasta şi părinţii săi, V.V. şi V.G., prin măsura deportării în Bărăgan, la care au fost supuşi în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, împrejurare atestată prin adeverinţa din 21 decembrie 2000 de Ministerul Justiţiei şi aflată la fila 18 dosar.
În analiza legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor alegate de reclamantă, instanţa a observat că numai aparent ar rezulta din lecturarea art. 5 alin. (1) al Legea nr. 221/2009 că, pentru situaţia celor ce au fost victime ale măsurilor administrative cu caracter politic, aceştia au la îndemână doar facultatea solicitării şi acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispoziţiile lit. b) a aceluiaşi articol.
Însă o atare interpretare nu a putut fi primită, în raport atât de titlul actului normativ în discuţie, ca şi de întreaga concepţie a Legii nr. 221/2009, că este aşa, rezultând şi din trimiterile indicate de lege la Decretul-lege nr. 118/1990 şi la OUG nr. 114/1999.
În continuare, procedând la examinarea fondului pricinii, respectiv la verificarea temeiniciei cererii deduse judecăţii pendinte, instanţa a analizat cărei ipoteze de lege se circumscrie situaţia reclamantei şi a autorilor săi, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.
S-a constatat că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamantă se grefează întocmai pe ipoteza de text, atât reclamanta, cât şi părinţii săi fiind supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu -, în temeiul unei decizii administrative (Decizia M.A.I. nr. 200/1951), expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparaţii conform Legii nr. 221/2009.
S-a concluzionat astfel că în speţă nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiaşi art. 1 apartenente Legii nr. 221/2009 şi nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Legitimând, aşadar, reclamanta la vocaţia obţinerii de despăgubiri morale pentru prejudiciul de ordin moral produs prin măsura administrativă abuzivă la care ea şi familia sa au fost supuşi, s-a constatat că revine instanţei de judecată sarcina cuantificării, în limitele legii, a daunelor morale pretinse.
Sens în care, s-a constatat că legiuitorul nu a stabilit criterii clare de individualizare, ci prin OUG nr. 62/2010 a fixat doar limite maxime de cuantificare a daunelor morale ce pot fi acordate, lăsând deplină libertate instanţelor judecătoreşti în identificarea unor criterii şi, mai apoi, în aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale, desigur cu respectarea plafoanelor stabilite de lege.
Natura nepatrimonială însă a despăgubirilor de ordin moral face această sarcină aproape imposibilă, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Printre criteriile generale identificate de instanţă, în încercarea de a cuantifica prejudiciile morale s-au numărat cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecinţele negative suferite reclamantă, copil la data deportării, pe plan fizic şi psihic, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, gradul în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, S. şi P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea daunelor, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constatând că reclamanta şi părinţii săi au beneficiat de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 şi de OUG nr. 214/1999.
Prin Decizia nr. 538/ A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul declarat de pârât împotriva aceleiaşi hotărâri şi, rejudecând, a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de reclamantă.
Fără a supune analizei motivele de apel invocate de părţi, curtea, examinând hotărârea atacată în conformitate cu dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în raport de conţinutul deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a constatat că apelul reclamantei este neîntemeiat, iar cel al pârâtului este întemeiat.
Motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a constatat a rezida din faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, s-a constatat că respectiva decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă şi că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantei, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu s-a putut reţine nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, aceasta având doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare d0ar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Faţă de cele reţinute anterior, s-a constatat că nu mai prezintă nici o relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanţi hotărârii primei instanţe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât şi art. I şi art. II din OUG nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta R.V.
A arătat că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, neînlăturând drepturile deja stabilite prin legile anterioare şi că atât condamnările cât şi măsurile administrative abuzive au avut un caracter politic vizând persoanele care s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului comunist totalitar.
A precizat că dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare reprezintă măsuri care lezează demnitatea şi onoarea, dar şi libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege şi are drept consecinţă un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
A considerat că întinderea acestei compensaţii se stabileşte pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanţei, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preţ al durerii ci o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.
În continuare, recurenta a făcut o amplă expunere a ceea ce se înţelege prin prejudiciu moral suferit prin condamnare, concluzionând că fiind vorba de discriminare politică în ambele situaţii nu există vreo raţiune pentru ca în cazul condamnării prin hotărâre penală să se acorde daune morale, iar în situaţia luării unei măsuri administrative să nu se acorde respectivele daune.
A criticat sub acest aspect sentinţa pronunţată de tribunal, precizând că dacă instanţa de fond ar fi studiat cu atenţie legea nu ar fi făcut respectiva distincţie în acordarea daunelor morale, în sprijinul susţinerilor sale invocând şi OUG nr. 62/2010, de modificare a Legii nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte daunele materiale, a solicitat a se reţine că este necesar a se face distincţie între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare şi cele confiscate ca efect al măsurii administrative, cum este cazul în speţă.
Recursul este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.
Or, în speţă, recurenta, deşi a precizat formal că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menţionate, recurenta nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel.
Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie Decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurenta nu a criticat însă această hotărâre, mare parte din motivele de recurs fiind identice cu cele din apel.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel, cu referire la aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurenta dezvoltând considerente străine de natura pricinii, fără a arăta în ce mod raţionamentul instanţei de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi fără a face nici o referire la Decizia prin care s-a constatat neconstituţionalitatea temeiului juridic al cererii.
Referitor la motivele de recurs vizând daunele materiale, se reţine că acestea au fost formulate pentru prima dată în recurs - omisso medio, cu atât mai mult cu cât, după cum rezultă din sentinţa pronunţată de tribunal, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că înţelege să solicite strict daune morale pentru prejudiciul moral cauzat ei şi familiei sale.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta R.V. împotriva deciziei nr. 538/ A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1587/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1583/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
