ICCJ. Decizia nr. 1587/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1587/2012
Dosar nr.157/30/2010
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 12 ianuarie 2010, L.E. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, constatarea caracterului politic al condamnării pronunţate prin sentinţa penală nr. 454/1973 de către Tribunalul Militar Bucureşti pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare şi obligarea pârâtului la plata sumei de 63.000 euro (echivalent în lei) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 2005/ PI din 6 septembrie 2010 a respins cererea formulată de reclamant, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul prin sentinţa penală nr. 454/1973 nu constituie de drept o condamnare cu caracter politic dintre cele prevăzute de art. 1 şi următoarele din Legea nr. 221/2009, faptul apartenenţei la un cult religios neavând relevanţă în condiţiile în care orice altă persoană care nu s-a prezentat la încorporare ar fi suferit sancţiunile legale de la vremea respectivă, întrucât serviciul militar era obligatoriu fără deosebiri pe criterii religioase.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 539/ A din 10 martie 2011, prin care s-a respins apelul declarat de reclamantul L.E. împotriva sentinţei tribunalului.
Instanţa de apel a constatat că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor reclamantului, astfel încât la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestuia de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
S-a reţinut de aceea, că în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către reclamant, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a respins apelul declarat de reclamant.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul L.E., întemeiat pe motivul de nelegalitate cuprins la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
A arătat că Decizia atacată încalcă principiul neretroactivităţii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice, având astfel speranţa legitimă de a obţine respectivele sume şi fiind titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
A considerat că în acest mod s-a creat un caz de insecuritate juridică şi s-a adus atingere drepturilor garantate de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A apreciat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunţării acesteia, ci eventual celor înregistrate ulterior adoptării sale.
Totodată reclamantul a arătat că raţionamentul Curţii Constituţionale la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 este eronat, întrucât face abstracţie de existenţa dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. privind instituţia răspunderii civile delictuale.
În ceea ce priveşte caracterul politic al infracţiunii, a considerat că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii sale prin prisma dispoziţiilor legale invocate prin acţiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la OUG nr. 214/1999, în raport de care caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei.
A arătat astfel că infracţiunea săvârşită a vizat afirmarea, respectiv recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie şi anume acela al exercitării libere a cultului religios.
A precizat în plus că Decizia C.E.D.O. din 27 octombrie 2009 în cauza Bayatyan contra Armeniei a fost revizuită în 2010, Curtea considerând că încălcarea dreptului de a refuza serviciul militar din motive de conştiinţă aduce atingere art. 9 din Convenţia Europeană.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed .
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum eronat pretinde, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Mai mult, infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul, respectiv aceea a refuzului la încorporare, motivat de apartenenţa sa la cultul religios M.I., nu se circumscrie celor prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Astfel, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a ţării, indiferent de natura regimului politic, neputând fi considerată ca o manifestare de protest sau ca un act de rezistenţă faţă de orânduirea de la acea vreme.
Faptul că obligaţia de satisfacere a serviciului militar funcţiona faţă de toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nici o discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se şi în legislaţia altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligaţii nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial.
Dimpotrivă, prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
În sfârşit, această soluţie legală, ca opţiune a legiuitorului ce intră în marja sa suverană de apreciere în adoptarea legilor ce guvernează relaţiile sociale în plan naţional, nu încalcă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 9 din Convenţie, cum eronat susţine recurentul.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.E. împotriva deciziei nr. 539/ A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1589/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1586/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
