ICCJ. Decizia nr. 1583/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1583/2012
Dosar nr.3739/115/2009
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la 12 noiembrie 2009, B.V. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 1.000.000 euro cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, constând în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951, precum şi pentru suferinţele cauzate de respectiva măsură.
Tribunalul Caraş-Severin, prin sentinţa civilă nr. 207 din 16 februarie 2010 a admis în parte acţiunea civilă formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 110.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că bunicii, mama, mătuşa şi unchiul reclamantei au fost obligaţi să-şi părăsească casa din Liubcova, judeţul Caraş-Severin şi au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului.
Tribunalul a reţinut că măsura dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu antecesorilor reclamantei, se încadrează în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Prin stabilirea domiciliului obligatoriu, instanţa a apreciat că i-au fost cauzate familiei reclamantei prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat, lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private a familiei reclamantei, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 4 ani şi jumătate, când nu au mai găsit decât casele complet distruse, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum şi asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte însă cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
Aprecierea prejudiciilor morale nu are la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc al despăgubirilor.
Aşa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral prin aspectul importanţei valorii morale lezate.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Faţă de cele mai sus expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale antecesorilor reclamantei, instanţa a apreciat că o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 110.000 euro.
Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „preţului" suferinţelor fizice şi psihice ale antecesorilor reclamantei, care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sale sociale.
Prin Decizia nr. 376/ A din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Caraş Severin împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins în tot acţiunea civilă introdusă de reclamanta B.V.
Instanţa de apel a constatat că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor reclamantei şi corelativ a hotărârilor judecătoreşti întemeiate pe dispoziţia legală declarată neconstituţională, astfel încât la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestuia de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantei cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
S-a reţinut de aceea, că în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a admis apelul declarat de pârât.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta B.V., întemeiat pe motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii şi menţinerea sentinţei tribunalului.
A criticat Decizia sub aspectul că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că acţiunea a avut ca temei Legea nr. 221/2009 în totalitate, act normativ care nu este în prezent desfiinţat în întregime, urmându-şi astfel scopul pentru care a fost adoptat.
Totodată a considerat că instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 292 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., în sensul că apelantul - pârât s-a folosit de cu totul alte motive, mijloace de apărare sau dovezi faţă de cele invocate în primă instanţă.
De asemenea, a arătat că nu s-a menţionat nimic de Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 prin care s-a constatat neconstituţionalitatea OUG nr. 62/2010.
În continuare, recurenta a apreciat că în România, ca stat de drept, legile trebuie să fie aplicate uniform, punctual şi neechivoc, iar constatarea neconstituţionalităţii acestora ar fi trebuit a avea loc înainte sau imediat după promulgarea acesteia, astfel încât să nu poată a-şi produce efectele o perioadă îndelungată de timp.
A învederat că în cazul său nu poate fi pusă problema suprapunerii mai multor legi pentru acelaşi scop, cu referire la Decretul-lege nr. 118/1990, deoarece nici ea nici antecesorii săi nu au primit nici o formă de despăgubire, materială sau morală.
A arătat că s-a creat o situaţie discriminatorie în aplicarea Legii nr. 221/2009, în condiţiile în care persoane aflate într-o situaţie similară cu a sa au primit despăgubiri în baza respectivului act normativ.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.V. împotriva deciziei nr. 376/ A din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1586/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 158/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
