ICCJ. Decizia nr. 157/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 157/2012
Dosar nr. 3274/105/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, la data de 03 iulie 2009, pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul B.L. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor în cuantum de 800.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plăţii, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic dispusă prin sentinţa nr. 645 din 29 martie 1949 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj pentru infracţiunea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale" prevăzută şi pedepsită de art. 209 C. pen. şi pentru măsura administrativă cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 29 august 1951 - 15 februarie 1954.
Prin sentinţa civilă nr. 500 din 9 aprilie 2010, Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 30.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plăţii. Prin aceeaşi hotărâre s-a dispus ca, în cazul eliberării unei copii de pe hotărâre, să se menţioneze pe aceasta caracterul politic al condamnării.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 645 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj la data de 29 martie 1949, definitivă prin respingerea recursului, reclamantul a fost condamnat, la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea faptei de crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. III C. pen., fiind computată perioada detenţiei preventive. S-a reţinut în sarcina acestuia faptul că în luna mai 1948 a activat în organizaţia de tip fascist politică paramilitară denumită „R.I.", recrutând noi aderenţi din rândurile şcolilor de învăţământ mediu din Oradea şi adunând cotizaţii în bani de la ei, urmărind răsturnarea prin mijloace violente a ordinii democratice şi instaurarea monarhiei şi a regimului burghezo-moşieresc exploatator.
După punerea în libertate, împotriva reclamantului a fost dispusă măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna Abrămuţi, jud. Bihor.
Tribunalul a reţinut că încălcarea drepturilor reclamantului a continuat atât în perioada 15 iulie 1952 – 13 iulie 1953, când a fost încorporat şi dus în „Detaşamentul de muncă C.F.R. – Hunedoara", fiind clasat şi lăsat la vatră deoarece s-a constatat că suferă de TBC, cât şi ulterior, fiind supravegheat de securitate împreună cu membrii familiei sale până la evenimentele din decembrie 1989.
Instanţa de fond a apreciat că, prin condamnarea şi persecuţiile suferite de reclamant, i-a fost cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial, constând în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, care au influenţat relaţiile sociale şi au adus atingere dreptului său la libertate individuală.
Împotriva sentinţei Tribunalului Prahova au declarat apel reclamantul B.L. şi pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Prahova.
Ambele părţi au formulat critici în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale. S.R. a criticat sentinţa sub aspectul cuantumului prea mare al daunelor morale acordate de prima instanţă, iar reclamantul a solicitat admiterea apelului său şi schimbarea sentinţei, în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor morale în cuantumul solicitat prin acţiune.
Prin Decizia nr. 40 din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 500 din 9 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.
Examinând Decizia apelată în raport de criticile formulate şi ţinând cont de efectele deciziilor nr. 1354/2010, 1358/2010 şi 1360/2010 pronunţate de Curtea Constituţională, Curtea de apel a reţinut că apelul declarat de S.R. este fondat, deoarece, ulterior pronunţării sentinţei prin care s-a admis în parte acţiunea reclamantului, s-au publicat în M. Of. al României deciziile Curţii Constituţionale prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 de modificare şi completare a Legii 221/2009.
Curtea Constituţională a reţinut în considerentele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 212/2009, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulau că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi moştenitorii acesteia (soţul sau descendenţii până la gradul II inclusiv) poate solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, sunt neconstituţionale, întrucât contravin art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.
Întrucât până la data soluţionării apelului s-a împlinit termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei nr. 1358/2010 în Monitorul Oficial, iar Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, Curtea de apel a apreciat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
Instanţa de apel a considerat că aplicarea deciziei de neconstituţionalitate în procesul pendinte nu este de natură să încalce principiul neretroactivităţii legii şi este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O.
Referitor la apelul formulat de reclamant, instanţa de apel a reţinut că, urmare a declarării neconstituţionalităţii textului legal care a constituit temeiul de drept al acţiunii, nu pot fi menţinute ca valide drepturi acordate de prima instanţă întrucât, într-o astfel de ipoteză, Curtea ar pronunţa deliberat o hotărâre nelegală, constituind drepturi în baza unei dispoziţii constatată neconstituţională.
S-a mai reţinut că, în condiţiile în care, prin art. II pct. 1 din Legea nr. 177/2010 s-a introdus la art. 322 pct. 10 C. proc. civ., un nou caz de revizuire, pentru situaţia în care Decizia de constatare a neconstituţionalităţii a fost pronunţată ulterior rămânerii definitive a hotărârii, este evident că pentru hotărârile care nu sunt definitive, înlăturarea efectelor dispoziţiei constatată neconstituţională stă în sarcina instanţei de apel.
Argumentul apelantului în sensul că acţiunile ilicite ale statului împotriva sa i-au cauzat un prejudiciu nepatrimonial, care a influenţat relaţiile sociale şi a adus atingere dreptului său la libertatea individuală, a fost înlăturat cu motivarea că instanţa de fond a constatat caracterul politic al condamnării, iar această constatare este de natură a acoperi prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul B.L., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea recursului, reclamantul arată următoarele:
Instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece apelantul S.R. a criticat sentinţa exclusiv sub aspectul cuantumului daunelor acordate de prima instanţă, solicitând diminuarea sumei în raport cu jurisprudenţa C.E.D.O.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale generează un tratament juridic diferenţiat în privinţa unor persoane aflate în aceeaşi situaţie, ceea ce încalcă principiul constituţional al egalităţii în faţa legii, art. 14 din C.E.D.O. şi Protocolul nr. 12 la această Convenţie.
Prin hotărârea primei instanţe reclamantul a dobândit un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., aspect nesocotit de instanţa de apel.
Instanţa avea text de lege în baza căruia să soluţioneze acţiunea reclamantului (art. 998 C. civ.), iar respingerea acţiunii pentru inexistenţa temeiului juridic echivalează cu o denegare de dreptate, prohibită de art. 3 C. civ.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte prima critică, aceasta nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (care vizează inadvertenţe între obiectul cererii de chemare în judecată şi ceea ce instanţa a hotărât), ci aspectul invocat de recurent se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul unei pretinse încălcări de către instanţa de apel a prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele judecăţii în apel.
Textul reglementează una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin apel, litigiul poate fi transpus pe rolul instanţei superioare împreună cu toate aspectele de fapt şi de drept pe care el le implică, însă în limitele a ceea ce s-a cerut prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appellatum).
Acest principiu nu împiedică însă invocarea, de către oricare dintre părţi sau de instanţă din oficiu, a motivelor de ordine publică. În acest sens, art. 295 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., prevede în mod expres că: „Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu".
În speţă, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri de la ultimul termen de judecată în faţa instanţei de apel, s-a pus în discuţia părţilor incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apărătorul reclamantului şi reprezentantul M.P., prezenţi la acel termen, punând concluzii pe acest aspect.
Efectele deciziilor de neconstituţionalitate asupra litigiului aflat în curs de soluţionare pe rolul instanţei de apel reprezintă o problemă de ordine publică, pe care instanţa a fost îndrituită să o pună în discuţie din oficiu, chiar dacă apelantul pârât nu a invocat-o. De altfel, apelantul pârât nici nu ar fi putut invoca o astfel de critică în motivele de apel, deoarece Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată (M. Of., nr. 761/15.11.2010), ulterior înregistrării cererii de apel (27 mai 2010), fiind un motiv de ordine publică ivit ulterior învestirii instanţei de apel.
Constatând că instanţa de apel nu a încălcat limitele judecăţii, ci a pronunţat hotărârea ca urmare a examinării unui motiv de ordine publică pus în discuţie din oficiu, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază ca fiind nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Examinând criticile pe care recurentul le-a susţinut în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se reţin următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a reţinut că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunţată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curţii Constituţionale publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
În ceea ce priveşte neexaminarea de către instanţa de apel a acţiunii în pretenţii formulate de reclamant din perspectiva art. 998 şi art. 999 C. civ., Înalta Curte constată că o asemenea cerere nu a fost formulată în faţa instanţei de apel, iar pe de altă parte, ar fi fost şi inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de apel examinează legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în faţa primei instanţe, neputându-se pronunţa pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.
Această soluţie nu reprezintă o denegare de dreptate, aşa cum susţine recurentul, ci este consecinţa unui alt principiu care guvernează procedura apelului (şi care se constituie, în acelaşi timp, într-o limită, cea de-a doua limită, a efectului devolutiv al apelului), şi anume, acela că nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicţie.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.L. împotriva deciziei nr. 40 din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 158/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1560/2012. Civil. Obligaţie de a face. Fond → |
|---|
