ICCJ. Decizia nr. 1589/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1589/2012
Dosar nr.610/30/2010
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Timiş, Secţia civilă, prin sentinţa nr. 2165/ PI din 17 septembrie 2010 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Timiş. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei. A respins excepţia inadmisibilităţii. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de P.I. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum a fost precizată. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a echivalentului în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, al sumei de 3.500 euro pentru prejudiciul moral propriu şi al sumei de 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul său de gradul I. A respins restul pretenţiilor. A respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond, deliberând prioritar asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a DGFP Timiş, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a respins-o ca nefondată, câtă vreme această instituţie a fost chemată în judecată nu în calitate de pârâtă, ci ca reprezentant în teritoriu al pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Analizând materialul probator administrat în cauză, tribunalul a reţinut că potrivit adresei P-246 din 07 decembrie 2000 a Ministerului Justiţiei - Direcţia Instanţelor Militare (fila 7 dosar), reclamanta împreună cu tatăl său, M.V. (una şi aceeaşi persoană cu M.J.), au fost strămutaţi la data de 18 iunie 1951, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Gad, judeţul Timiş, fixându-li-se domiciliu obligatoriu in localitatea Jegalia Noua, restricţiile domiciliare fiind ridicate la data de 20 decembrie 1955.
Potrivit menţiunilor reclamantei la termenul din 17 septembrie 2010, în afara sa nu mai există alte persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 după defunctul M.V.
S-a reţinut că pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ceea ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile suferite de antecesorul său de gradul I, excepţie care a fost respinsă potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ. câtă vreme art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, după decesul persoanei condamnate sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, descendenţilor de gradul I ai acesteia.
Aceeaşi soluţie de respingere a fost pronunţată şi în privinţa excepţiei inadmisibilităţii cererii, câtă vreme art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 dă dreptul la obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic soţului supravieţuitor şi descendenţilor până la gradul al doilea inclusiv.
Tribunalul a apreciat drept notorii circumstanţele în care au fost ridicaţi de la domiciliile lor, precum şi condiţiile improprii de viaţă şi muncă la care au fost expuşi cei strămutaţi din regiunea de vest a ţării în Bărăgan.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi alin. (11) din Legea nr. 221/2009, modificată prin OUG nr. 62/2010, tribunalul a reţinut că Statul Român a înţeles să stabilească limitele în care răspunde pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic.
Pornind de la aceste sume, tribunalul a constatat că trebuie să stabilească în mod corespunzător un cuantum mai mic al daunelor acordate pentru măsura deportării, măsură mai puţin drastică decât cea a condamnării penale, ţinând totodată cont de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 şi de suferinţele în plan fizic, psihic si social cauzate celor împotriva cărora s-a dispus măsura.
S-a constatat că reclamanta beneficiază de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, însă autorul său nu a beneficiat de dispoziţiile acestui decret, decedând la 23 aprilie 1978.
În evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, tribunalul s-a raportat la situaţia reclamantei şi a tatălui său la momentul deportării, la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat aceasta măsură, la durata măsurii şi perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia, precum şi la consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a echivalentului în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii al sumei de 3.500 euro, pentru prejudiciul moral propriu si al sumei de 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul său de gradul I.
A fost respinsă în rest cererea de acordare a daunelor morale până la limita solicitată de către reclamantă, precum şi cererea de acordare a daunelor materiale, constatându-se că Legea nr. 221/2009 îndrituieşte doar la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, concluzie ce se desprinde din lecturarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ. a fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, constatându-se că aceasta nu a făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli, deşi sarcina probei îi revenea conform art. 1169 C. civ.
Prin Decizia nr. 223/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul declarat de pârât împotriva aceleiaşi hotărâri pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de reclamantă.
Instanţa de apel a constatat că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
De asemenea, s-au constatat că sunt aplicabile speţei şi prevederile art. 47 alin. (4) din Constituţie, conform cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, a rezultat că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantei.
Această soluţie a fost adoptată chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în primă instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie a ţinut cont şi de dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., potrivit cărora revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, s-a impus a se constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, s-a disipat substanţial, fiind reparat integral ca urmare a recunoaşterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum şi prin beneficiile acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaipunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparaţia acordată prin cele două componente (una morală şi una materială) de către actul normativ anterior menţionat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităţilor comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau şi persoana antecesorului reclamantei, astfel că şi afectarea psihică a acesteia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorului, este mai redusă.
Faţă de motivul admiterii acestui apel, curtea a constatat că nu se mai impune analizarea temeiniciei celorlalte excepţii şi apărări invocate prin cererea de apel de către pârât, fiind prioritar aspectul dispariţiei temeiului de drept al acţiunii.
În raport de considerentele expuse, ce privesc fondul pretenţiilor reclamantei, apelul acesteia s-a privit ca neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretenţiilor acesteia, nu se impune reanalizarea prejudiciului moral invocat de reclamantă sau cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru repararea acestuia. Nu este necesară reformarea sentinţei atacate sub acest aspect, întrucât, reclamantei nu i se cuvin despăgubiri în baza art. 5 lit. a) din Legea. nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral invocat.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta P.I.
A arătat că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, neînlăturând drepturile deja stabilite prin legile anterioare şi că atât condamnările cât şi măsurile administrative abuzive au avut un caracter politic vizând persoanele care s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului comunist totalitar.
A precizat că dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare reprezintă măsuri care lezează demnitatea şi onoarea, dar şi libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege şi are drept consecinţă un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
A considerat că întinderea acestei compensaţii se stabileşte pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanţei, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preţ al durerii ci o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.
În continuare, recurenta a făcut o amplă expunere a ceea ce se înţelege prin prejudiciu moral suferit prin condamnare, concluzionând că fiind vorba de discriminare politică în ambele situaţii nu există vreo raţiune pentru ca în cazul condamnării prin hotărâre penală să se acorde daune morale, iar în situaţia luării unei măsuri administrative să nu se acorde respectivele daune.
A criticat sentinţa pronunţată de tribunal prin care s-a admis doar în parte acţiunea, arătând că singura distincţie care se poate face între persoanele care au suferit condamnări prin sentinţe penale şi cele care au suferit măsura administrativă a deportării priveşte doar cuantumul despăgubirilor.
În ceea ce priveşte daunele materiale, a solicitat a se reţine că este necesar a se face distincţie între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare şi cele confiscate ca efect al măsurii administrative, cum este cazul în speţă.
Recursul este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.
Or, în speţă, criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menţionate, recurenta nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel.
Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie Decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurenta nu a criticat însă această hotărâre, mare parte din motivele de recurs fiind identice cu cele din apel.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel, cu referire la aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurenta dezvoltând considerente străine de natura pricinii, fără a arăta în ce mod raţionamentul instanţei de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi fără a face nici o referire la Decizia prin care s-a constatat neconstituţionalitatea temeiului juridic al cererii.
Referitor la motivele de recurs vizând daunele materiale, se reţine că acestea au fost formulate pentru prima dată în recurs - omisso medio, motiv pentru care nu pot fi primite.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta P.I. împotriva deciziei nr. 223/ A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 159/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1587/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
