ICCJ. Decizia nr. 158/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 158/2012
Dosar nr. 4129/115/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 597 din 8 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii V.O. şi V.I. împotriva pârâtului S.R., reprezentat prin M.F.P., prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 250.000 Euro, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Familia reclamanţilor, compusă din tatăl lor, V.O., precum şi bunicii paterni V.I. şi M., la data de 18 iunie 1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu Iam, jud. Caraş-Severin în localitatea Dropia din Câmpia Bărăganului.
La data la care familia reclamanţilor a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta aveau o situaţie materială bună.
Obligată să lase în urmă tot ceea ce au avut, familia reclamanţilor, deportată în Bărăgan, nu au avut casă, documente, fiind lăsaţi în câmp, sub cerul liber.
Conform adresei V – 202 din 14 noiembrie 2000, D.I.M. din cadrul M.J., bunicii paterni precum şi V.O., tatăl acestora, au făcut obiectul Deciziei M.A.I. 200/951 prin care li s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Dropia, iar prin Decizia 6200/1955 la data de 20 decembrie 1955, reclamanţilor şi familiei lor, li s-au ridicat restricţiile domiciliare, stare de fapt confirmată şi prin adresa M45 din 18 ianuarie 2001 a aceleiaşi instituţii.
Bunicii paterni, precum şi tatăl reclamanţilor nu au beneficiat de drepturile conferite de Decretul – Lege nr. 118/1990.
Prin documentele depuse la dosar, reclamanţii au făcut dovada încadrării lor în dispoziţiile art. 3 şi 5 din Legea 221/2009, care-i îndreptăţesc să solicite obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.
Cât priveşte cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 3.000.000 euro, solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 250.000 euro cu titlu de daune morale pentru suferinţele la care tatăl reclamanţilor şi bunicii acestora le-au avut ca urmare a măsurii administrative la care au fost supuşi în mod abuziv.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel în termenul legal pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraş-Severin.
Prin Decizia nr. 202 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea soluţiei sale, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.R. prin M.F.P. şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. şi P. contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza S. şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [(prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamanţilor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamanţilor.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamanţi, care au criticat-o pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel ar fi trebuit să soluţioneze cauza pe baza legii de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, modificarea intervenită prin deciziile Curţii Constituţionale neputând opera retroactiv.
Mai susţin recurenţii că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din C.E.D.O. obligă la respectarea principiului neretroactivităţii şi a speranţei legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă.
Hotărârea recurată contravine şi principiului egalităţii în drepturi şi necreeării unor situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive, reglementat şi de art. 1 alin. (2) lit. a) din OG nr. 137/2008.
Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtului, cu consecinţa menţinerii sentinţei primei instanţe.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, pentru următoarele considerente:
În adoptarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a dat eficienţă deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Criticile recurenţilor – reclamanţi vizează ignorarea de către instanţa de apel a regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susţinându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data formulării cererii, şi a nu se da eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, în urma cărora norma în discuţie şi-a încetat aplicabilitatea.
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată (M. Of. nr. 789/7.11.2011), ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cu alte cuvinte, urmare deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv.
Nu se poate susţine că, acţiunea fiind promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt aplicabile în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, care curge de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce ar fi contrar Constituţiei.
Trebuie subliniat că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
Dată fiind Decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. din 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii V.I. şi V.O. împotriva deciziei nr. 202 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1583/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 157/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
