ICCJ. Decizia nr. 1598/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1598/2012
Dosar nr.3255/100/2010
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Maramureş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1737 din 29 octombrie 2010, a respins acţiunea civilă precizată formulată de reclamanta M.A. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. cu sediul procesual ales la D.G.F.P. Maramureş.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că Legea nr. 221/2009, la art. 3, arată ce se înţelege prin măsură administrativă cu caracter politic, iar art. 4 la alin. (2) stipulează că: „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora”.
Din interpretarea acestor norme juridice a rezultat că se poate constata caracterul politic şi al altor măsuri administrative în afara dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, internării în unităţi şi colonii de muncă sau stabilirii de loc de muncă obligatoriu în baza actelor normative enumerate în art. 3, condiţia esenţială fiind ca persoanele supuse unor astfel de măsuri să fi săvârşit fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Prin urmare, şi în cazul prevăzut de art. 3 şi în cel reglementat de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a avut în vedere posibilitatea constatării caracterului politic al unor măsuri administrative, numai dacă persoana a săvârşit fapte îndreptate împotriva regimului totalitar, de natura celor prezentate în actele normative enumerate în art. 3 sau în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Pentru identitate de raţiune, în ceea ce priveşte definirea măsurilor administrative cu caracter politic, legiuitorul a procedat în mod similar cu definirea condamnărilor cu caracter politic, în sensul că, pe de-o parte s-a raportat la acte normative expres menţionate, precizând că sunt măsuri administrative cu caracter politic orice măsuri luate de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în art. 3, iar pe de altă parte, s-a raportat la scopul urmărit de cel supus măsurilor cu caracter administrativ, astfel cum acesta a fost definit pentru infracţiunile cu caracter politic.
În speţă, din motivarea în fapt a acţiunii, din precizările făcute de reclamantă, precum şi din probele administrate a rezultat că soţul reclamantei M.M., a fost deportat în U.R.S.S., în perioada 17 ianuarie 1945 - 4 decembrie 1949, pentru muncă obligatorie.
Condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 ce constituie temeiul acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale S.R.
Or, deportarea unor anumite categorii de persoane, de exemplu a etnicilor germani în U.R.S.S. la muncă de reconstrucţie este o măsură impusă de S.S., ca stat de ocupaţie la acea vreme.
S-a constatat astfel că forţele sovietice de ocupaţie şi nu S.R. au procedat la acele deportări şi că prin urmare, deportările în U.R.S.S. în urma Convenţiei de Armistiţiu din 1944, ca despăgubiri de război, nu se încadrează între situaţiile prevăzute în art. 3, respectiv în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Prizonierilor de război nu li se aplică dispoziţiile Legii nr. 221/2009, deoarece această lege se referă la cu totul alte ipoteze, respectiv la condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora, pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Prin urmare, în speţă, nu s-a dovedit existenta unei masuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
S-a reţinut totodată că în ipoteza de aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare presupune, în mod logic, existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, fiind exclusă acordarea de despăgubiri persoanelor care nu au suferit prejudiciul moral în baza unei astfel de hotărâri.
Textul de lege menţionat autorizează doar interpretarea potrivit căreia persoanele prevăzute la pct. 2 si 3 au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, exclusiv prin condamnare si nu la prejudiciul moral suferit de autorul lor prin măsuri administrative cu caracter politic. Legiuitorul dă dreptul la obţinerea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic doar persoanei care a fost victima acestora.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută prin Decizia nr. 185/ A din 18 martie 2011, prin care Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut de către instanţa de apel că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Această prevedere legală a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, însă, această împrejurare nu prezintă relevanţă în acest litigiu.
Aşa cum corect a reţinut prima instanţă în cadrul considerentelor sentinţei, soţul reclamantei, M.M. în perioada 17 ianuarie 1945 – 4 decembrie 1949 a fost prizonier în U.R.S.S., deci la data când a fost luat prizonier, la conducerea ţării era un alt regim decât cel comunist instaurat la data de 6 martie 1945, când a fost numit primul guvern comunist sub conducerea lui P.G.
Acest eveniment, al începerii perioadei de prizonierat pentru soţul reclamantei a avut loc deci anterior instaurării primului guvern comunist.
Aşa cum reiese din chiar din titlul Legii nr. 221/2009, aceasta vizează condamnările cu caracter politic si măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Întrucât măsura a cărei victimă a fost soţul reclamantei, deportarea, a fost instituită anterior datei instaurării regimului comunist, actul normativ pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţia nu este incident, hotărârea primei instanţe, de respingere a acţiunii, fiind temeinică şi legală.
În ceea ce priveşte hotărârile C.E.D.O. invocate în susţinerea apelului, curtea a constatat că acestea au fost invocate pentru prima dată în apel, aspect inadmisibil raportat la prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Or, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, fără a invoca în faţa primei instanţe alte temeiuri pentru susţinerea pretenţiei de obligare a pârâtului la plata daunelor morale ca urmare a executării de către defunctul său soţ a unei perioade de prizonierat în fosta U.R.S.S.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta M.A., solicitând admiterea acestuia şi modificarea în totalitate a deciziei pronunţate în apel, în sensul admiterii acţiunii, respectiv.
- să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în deportarea soţului său ca şi prizonier de război în U.R.S.S. din anul 1945 până în anul 1949,
- să se constate că are calitatea de moştenitoare a defunctului M.M. (soţie supravieţuitoare), sens în care e îndreptăţită la despăgubiri morale,
- să se dispună obligarea S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Maramureş la despăgubiri morale, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în sumă de 120.000 euro.
Reclamanta a prezentat condiţiile deportării suportate de soţul său în fosta U.R.S.S. cu consecinţele ulterioare ale măsurii asupra stării de sănătate a acestuia, considerând că respectiva măsură şi supunere la muncă silnică are caracter politic şi se încadrează în dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
În susţinerea afirmaţiilor sale a arătat că a beneficiat de o parte din drepturile prevăzute de Decretul – Lege nr. 118/1990.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, a solicitat a se ţine cont de raţionamentul juridic exprimat prin C.E.D.O., precum şi de practica judiciară în materie, sens în care a invocat o serie de hotărâri.
Recursul este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod, prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din acelaşi cod.
Or, în speţă, recurenta deşi a precizat formal că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 2, 5, 8 şi 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menţionate, recurenta nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel.
Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie Decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurenta nu a criticat însă această hotărâre, motivele de recurs fiind identice cu cele din apel.
Eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel, cu referire la încadrarea măsurii la care a fost supus soţul reclamantei în prevederile Legii nr. 221/2009.
Se constată astfel, că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurenta nearătând în ce mod raţionamentul instanţei de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din acelaşi cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei nr. 185/ A din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1597/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 935/2012. Civil. Drepturi băneşti. Revizuire... → |
|---|
