ICCJ. Decizia nr. 1720/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1720/2012
Dosar nr.2622/30/2010
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2278/ PI din 23 septembrie 2010, Tribunalul Timiş a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanţii M.P. şi M.A. împotriva pârâtului S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş, şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor suma de 7.000 euro în echivalent lei la data plăţii efective către fiecare reclamant, cu titlu de despăgubiri morale; a respins, în rest, pretenţiile reclamanţilor, precum şi cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere, în esenţă, că reclamanţii întrunesc condiţiile pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit personal prin măsura strămutării impusă de autorităţi, măsură care, din cauza naturii, duratei şi modalităţii de executare poate fi considerată ca afectând în mod determinant situaţia reclamanţilor.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a considerat că suma de 7.000 euro reprezintă satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit de fiecare reclamant. Restul pretenţiilor au fost respinse, având în vedere că reclamanţii nu pot invoca o dublă vocaţie, respectiv de a solicita o dublă compensaţie pecuniară, prevalându-se atât de calitatea de condamnaţi, cât şi de aceea de descendenţi ai autorilor direcţi (părinţii) sau indirecţi (bunicii). Cu privire la fratele reclamanţilor, prima instanţă a reţinut că aceştia nu legitimează vocaţia de a accede la beneficiul legii reparatorii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii M.P. şi M.A. şi pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş.
Prin Decizia civilă nr. 675/ A din 30 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor în totalitate, a respins apelul declarat de reclamanţi.
În pronunţarea acestei sentinţe, Curtea de Apel a reţinut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.R., prin M.F.P., şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [(prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamanţilor, Curtea a apreciat că se impune soluţia admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamanţilor.
Această soluţie se impune chiar dacă această cauză se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.P. şi M.A., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Prevederile Legii nr. 221/2009 au un caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, în cazul în care reparaţiile acordate potrivit acestor acte normative nu au fost suficiente.
2. Decizia nr. 1358/2010 nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of., în caz contrar încălcându-se principiul egalităţii în drepturi.
A se aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi petenţii au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de oserie de elemente neprevăzute, neimputabile persoanelor aflate în cauză.
În consecinţă, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 1354/2010), respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
3. La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croaţiaparagraful 81).
Principiul neretroactivităţii legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ., precum şi în art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Efectul ex nunc al actelor Curţii Constituţionale constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale.
4. În prezent, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, mai sunt incidente şi prevederile D.U.D.O., art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 19, 23, 24, 25, C.E.D.O., art. 3, 5, 7, Rezoluţia A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 şi Rezoluţia A.P.C.E. nr. 1481 din 2006, care se aplică prioritar în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
În condiţiile în care legiuitorul nu a intervenit, până la data de 31 decembrie 2010, pentru a modifica prevederile declarate neconstituţionale, începând cu data de 1 ianuarie 2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) şi-au încetat aplicativitatea.
Este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale.
Invocă şi decizii prin care s-a dat câştig de cauză persoanelor aflate în situaţii similare cu a reclamanţilor.
Intimatul pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, incidenţa, în speţă, a deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Susţinerile referitoare la greşita aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în speţa de faţă, de către Curtea de Apel, raportat şi la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care textul a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la data publicării respectivelor decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există, însă, un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme, la data publicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” [(Cauza C. împotriva României (M. Of., nr. 189/19.03.2007)].
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Nu este vorba, aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, aşa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba, în speţă, de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curţii Constituţionale, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Prin urmare, există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamanţilor, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit celor deja arătate.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia dintre părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat.
De asemenea, nu se poate reţine nici că, prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenţie cu referire la art. 6, cum tind să susţină recurenţii prin trimiterea făcută de aceştia la jurisprudenţa instanţelor naţionale în cauze similare cu a lor.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, 15 noiembrie 2010, aceste decizii îşi produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din C.E.D.O., astfel cum au fost redate mai sus, aşa încât instanţele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanţei supreme a deciziilor Curţii Constituţionale raportat la dispoziţiile din C.E.D.O.
Cât priveşte pronunţarea deciziei cu încălcarea D.U.D.O. şi Rezoluţiilor A.P.C.E. nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006, instanţa nu poate face aplicarea directă a acestora în speţa de faţă, întrucât actele internaţionale respective au valoare de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei şi ale O.N.U., şi nu forţă juridică directă în dreptul intern.
Referitor la solicitarea recurenţilor, formulată pentru prima oară în faţa instanţei de recurs, de a se analiza acţiunea lor în pretenţii din perspectiva art. 3, 5 şi 7 din C.E.D.O., Înalta Curte constată că o asemenea cerere este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunţa pentru prima oară în recurs asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.
Pe de altă parte, în legătură cu susţinerile din cadrul primului motiv de recurs, acestea nu sunt întemeiate.
Caracterul de complinire al Legii nr. 221/2009 în raport de actele de reparaţie anterioare nu fundamentează menţinerea temeiului juridic al acţiunii de faţă, din moment ce, atunci când a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, Curtea Constituţională a avut în vedere existenţa tuturor acestor legi şi tocmai dubla reparaţie acordată prin Legea nr. 221/2009, în opoziţie cu caracterul de complinire al acestui act normativ, invocat de reclamanţi, a stat la baza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate.
În consecinţă, nu este posibilă înlăturarea aplicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în speţa de faţă, Curtea de Apel pronunţând o soluţie legală, sub aspectul aplicării acestei decizii şi respingerii cererii de acordare a daunelor morale, formulate de reclamanţi.
Având în vedere aceste considerente, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei Curţii de Apel, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.P. şi M.A. împotriva deciziei nr. 675/ A din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1726/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 1716/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
